Review ”Casa bântuită” - Shirley Jackson

Editura Litera (Carte din Colecțiile Libertatea)

N-aș fi spus că sunt o cititoare de cărți horror, dar uitându-mă în urmă descopăr că elementele de groază introduse în povești au fost cele care m-au făcut să dedic genului un loc considerabil pe rafturile bibliotecii. Eu, fire sensibilă, sunt ușor impresionabilă la scenele macabre, sinistre, și totuși nu mă dezic de la acțiunea tulburătoare. Trebuie însă să fac o delimitare clară între un thriller horror - sângeros și înfiorător, și un horror paranormal - lugubru și fantomatic. Atât cât m-am supus cărților cu misterul ce ascundea monștri de orice natură și m-am lăsat trădată de simțuri, atât m-am ferit de cărțile cu spirite ce bântuie locuri care oricum nu inspirau siguranță. Pentru mine acțiunea horror care implică fantome, apariții bizare și case bântuite a reprezentat mereu punctul de care nu am putut să trec. Influențată probabil de filmele foarte grafice, nu am crezut că pot rezista unei întâlniri de gradul zero cu sunete bizare, uși trântite și halucinații înnebunitoare, dar am supraviețuit cuvintelor scrise și nu mi-a fost teamă de întuneric.

Mi-aș fi dorit ca autoarea Shirley Jackson să îmi facă cea dintâi prezentare cu supranaturalul și groaza pe care o insuflă o astfel de scriere. Romanul „Casa bântuită”, publicat în anul 1959, a deschis drumul atâtor alte povești cu tematică asemănătoare, dar ce îl diferențiază de cărțile mult mai recente este tocmai imaginea clasică, ce rămâne nemuritoare, și stilul ce te transpune într-o altă perioadă, care te forțează să citești printre rânduri, o acțiune redată cu o măiestrie care și dincolo de trecerea anilor reușește să fascineze. Cartea are un lirism aparte pe care rar îl mai întâlnești în scrierile actuale, iar puterea cu care autoarea atacă nu atât sentimentul de spaimă, cât psihicul trezește o serie de întrebări ce te frământă și te fac să revii asupra unor pasaje esențiale. Când în final ți se dezleagă misterul, te simți cu adevărat bântuit. Scurtei mele liste de cărți de acest gen am adăugat prima dată romanul „The Little Stranger”, scris de Sarah Waters, publicat în 2009 (recenzie aici), și care are la bază aceeași idee de „casă bântuită”, cu o poveste captivantă și poate cu o fărâmă din profunzimea cărții lui Shirley Jackson.

Condusă ca un experiment de către doctorul Montague, șederea la Hill House, una dintre casele cu o istorie încărcată, îi supune pe Theodora - asistenta doctorului, o fire boemă, pe Eleanor - o tânără ușor agorafobă, cu un trai nefericit, pe Luke - moștenitorul casei, la o serie de întâmplări care din curiozitatea naivă pentru inexplicabil, pe de-o parte și evadare, pe de altă parte, li se arată fatidice. Ca oricare altă casă de care se zvonește că este bântuită, Hill House nu a fost ocolită de moarte și scandal, însă ce sălăsluiește în pereții ce se unduiesc precum brațe care vor să te prindă și te fac martor unor scene teribile este departe de ordinarele fantome. Dintre cei patru temerari, Eleanor este cea mai marcată de spiritele ce se adăpostesc în întunericimea camerelor, dând ascultare vocilor ce îi șoptesc în miez de noapte. Casa îi atacă pe cei mai sensibili și care par să nu își găsească locul, alungându-i pe cei care nu îi împărtășesc dorințele.

„Casa bântuită” nu are o acțiune complexă, și știi deja ce se poate întâmpla „Noaptea. Pe întuneric.”, dar chiar și așa e plină de momente neașteptate, de speriat. Dialogurile sunt delicioase, cu un umor negru, satirice, dar care ascund multe secrete despre povestea în sine și personaje. Aici scrierea cere o atenție sporită, căci autoarea împletește replici ce nu poți fi sigur dacă duc la nebunie sau exprimă realitatea. Totul este în strânsă legătură cu starea de spirit a personajelor, iar în centru se plasează Eleanor, din perspectiva căreia urmărim scenele, în timp ce îi pătrundem în gânduri și navigăm pe un drum periculos.

M-am bucurat de construcția cărții, cu pasajele ce deschid și închid povestea, jocurile de cuvinte și al planurilor reale sau nu, personajele episodice - în special cuplul Dudley, îngrijitorii, cu ale lor replici și amuzante, și sinistre. Contrar multor recenzii mai puțin pozitive, romanul pentru mine a fost o încântare „groaznică”, fiind poate acel tip de poveste pe care dacă îl recitești își dezvăluie de fiecare dată alte înțelesuri. Tinde mult spre o scriere psihologică și cauzele care le fac pe personaje să cadă pradă spiritelor din Hill House te năucesc.

La capitolul groază, Shirley Jackson se folosește de alte tertipuri decât cele care au ajuns în prezent să zbârlească părul. „Casa bântuită” îți oferă motive de înfiorare, însă nu sunt pe atât de accentuate pe cât ar fi de așteptat, elementele horror strecurându-se tiptil și lucrând voalat la starea de încordare. Autoarea ne oferă toate datele, atât cât este nevoie să contureze atmosfera sinistră, ilustrând casa ca pe una a „ororilor de la bâlci”, înșelătoare, malefică, cu uși ce se închid singure, spații reci în fața unor camere, însemne pe pereți, zgomote și vise ciudate. Sub chemarea istoriei sumbre a casei, Eleanor, în principal, își pierde din personalitate și un joc de oglinzi distorsionează realitatea.

Dincolo de această „vânătoare” de supranatural, ședințe de spiritism cu ajutorul unei planșete folosită de soția doctorului Montague, refuzul îngrijitorilor de a petrece timp în casă după lăsarea întunericului, planuri ce ridică un aer de scepticism și un ușor umor, scenele în care sunt implicate personajele, în care resimt puterea casei și cele în care nu poți discerne adevărul sunt înfricoșătoare. N-aș cataloga cartea ca fiind una cu impactul cel mai puternic, poate m-am desensibilizat cu timpul și horror-ul are nevoie de alte nuanțe decât cele date de autoare în 1959, însă mi-a plăcut prin modul cum a fost scrisă. Fie că se va găsi sau nu pe lista voastră de lectură, „Casa bântuită” „a dăinuit vreme de mai bine de opzeci de ani și poate că are să mai dăinuie încă optzeci”, căci este nemuritoare.

O lectură de ⭐⭐⭐⭐(4/5)

Carte din Colecțiile Libertatea