vineri, 31 iulie 2020

Zona de creație - Începutul

iulie 31, 2020 0 Comments

Ferestrele camerei ar putea fi la fel de bine inexistente. Lumina naturală se combină inutil cu cea artificială care inundă totul în jur mai bine de douăzeci de ore în fiecare zi. Consiliul a fost nevoit să respecte cerințele oamenilor de a reduce orele de repaos la doar zece din normalul de cinsprezece. Obscur a devenit un fenomen greu de controlat și dependența este ireversibilă. Pentru cei ce se trezesc înainte de terminus, peisajul din jurul clădirilor este dezolant, cel puțin pentru aceia dintre noi care mai purtăm amintirea unei alte vieți. 
De la etajul douăzeci și unu al blocului în care locuiesc am o imagine de ansamblu a întregii Linii 5, o serie de treisprezece blocuri turn, monocromatice și minimaliste, care ascund în spatele ferestrelor mari, porți spre alte universuri. Aleile sunt pustii, ca de obicei, vegetația a fost înlocuită treptat cu cea artificială, pentru că nimănui nu îi mai pasă să se ocupe de ceea ce e real. Cerul nu își schimbă prea mult culoarea plumburie, doar când astrele sunt în tranziție se zăresc raze aurii. 
M-am desprins din Obscur exact pentru acest fenomen, pentru că altul asemănător celor de demult nu mai există. Privesc timp de câteva minute jocul de lumini. Sunt singură în bucuria spectacolului, ceilalți rezidenți sunt prea absorbiți de propriile fantezii. O undă de tristețe mă încearcă la gândul că el nu îmi este alături. Au trecut mai bine de patruzeci de ani de când stăteam îmbrățișați în fața ferestrei și reflexia ne arăta doi oameni fericiți și îndrăgostiți.
- Melina, îmi șoptea, să nu uiți niciodată, ești a mea! Dincolo de lumea asta, de prezent și viitor, vei fi mereu a mea, și eu al tău. Mă vei găsi în orice univers m-ai căuta, nimic nu ne va despărți.
Aș fi vrut să fie adevărat, să nu mă părăsești. Te găsesc, dragul meu, în fiecare oră din zi, dar atingerile tale le-aș fi vrut să îmi ardă pielea ca odinioară, prezența ta să fie reală, nu întreruptă de repaos.
Renunț a mai privi cerul și mă întorc spre spațiul în care mișună fantomele trecutului. Apartamentul este o mare cameră albă și deschisă, fără pereți despărțitori. În locul de luat masa, ușile ce ascund liftul pentru alimente se luminează în colțul superior din dreapta în culoarea verde, semn că mă așteaptă cina. Traversez camera de zi, ocupată de două fotolii pătrățoase, de dimensiuni mari, o măsuță joasă împodobită cu un buchet de bujori artificiali, un lampadar nefolosit, totul, bineînțeles, alb imaculat, și îmi număr în gând pașii. Le știu numărul foarte bine, fac acest lucru de ani - șaizeci de pași de la fereastră până la masă. Tălpile goale mi se lipsesc de pardoseala rece și zgomotul îmi aduce aminte de lipăitul unei rațe. Retrag tava cu mâncare din fanta 143 destinată zilei. Meniul nu diferă de cel obișnuit format din legume, carne și fructe la desert, totul cultivat și crescut în fermele subterane. 
Mai sunt cinci minute până când se anunță orele de repaos și programul trebuie respectat. Îmi schimb hainele de zi, pantalonii și bluza de bumbac, cu cele de seară, îmi perii dinții și îmi pieptăn părul lung și alb. E o temă bizară cu atât alb în jur, dar se potrivește atmosferei. Din oglindă mă salută chipul ridat și ochii negri, abia dacă regăsesc ceva din tânăra iubită de Marcus. Îi formez pe buze numele, sărut vocala și zâmbesc amar la final.
În patul mult prea spațios pentru o singură persoană, flancat de niște noptiere goale, respir adânc și aștept somnul. Sunt singurele momente pe care nu le trăiesc alături de el, și totuși îi simt prezența. În apartamentul auster nu răzbate niciun sunet și după o clipă se instalează întunericul. Închid ochii. Urmează zece ore pustii.
*
Cele douăzeci de Linii ale orașului sunt trezite de lumină. O nouă zi, aceeași rutină. Cobor din pat, îmi fac un duș, hainele de zi le găsesc proaspăt spălate și așezate în dulapul din perete, tava cu micul-dejun o scot din fantă și o așez pe masă, iar cât timp mănânc, în cameră se deschid aerisirile și absorb praful. Se instalează nerăbdarea pentru o nouă întâlnire, o nouă aventură. 
Deși viața a căpătat un  aspect de trai la închisoare, în care interacțiunea reală cu oamenii este nulă, am creat-o cu mâna noastră și am îmbrățișat-o fără tăgadă. Populația începe ușor, ușor să scadă, alte generații nu se mai nasc. Odată ce și-au pierdut partenerii, oamenii se refugiază în amintiri și vise, totul pus la dispoziție prin pastila Obscur. 
Grupul de savanți în chimie și medicină care a produs medicamentul, l-a dorit inițial un tratament pentru recuperarea memoriei, dar curând s-a descoperit că prin starea dată de pastilă nu doar retrăiai amintirile, ci îți puteai crea o lume nouă alături de cei dragi. Așa s-a ajuns ca formula să fie furată, produsă în masă și lansată pe piață. 
Ceea ce era un oraș plin de viață, a devenit unul izolat, computerizat, robotizat în întregime, și trist. Nimeni nu a putut refuza șansa de a mai petrece câteva ore cu persoanele care nu mai sunt lângă ei sau să își creeze o lume feerică doar a lor, dar nu au aflat de efectele adverse decât prea târziu. Dacă riscai să mori în Obscur, mureai și în realitate. Marcus a riscat prea mult pentru o întâlnire cu mama lui și l-am pierdut prea devreme. 
Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să mă supun și eu pastilei, ca toți ceilalți. E un drog de sub influența căruia nu scapi nevătămat, dar atât ne-a mai rămas. Suntem dependenți și uitați. 
Flaconul cu pastile este așezat automat pe noptieră, alături de o sticlă cu apă. Senzația de somnolență se instalează rapid și cad în pat cu un zâmbet pe buze.

- Bună, draga mea! Ești frumoasă ca întotdeauna.
Marcus se desprinde din întunericul camerei și mă strânge la pieptul lui. Mă relaxez în sfârșit și inspir adânc parfumul lui unic cu note de lemn. Ridic capul și îi mângâi chipul cu privirea. Părul îi cade peste ochii verzi și buzele mă invită să le sărut. Barba puțin crescută lasă impresia că are mai mult decât cei douăzeci și cinci de ani, și e atât de chipeș. Nu mai pot răbda dulceața sărutului lui și mă ridic pe vârfuri și îi fur unul.
- Unul mic, ca de salut. Îi zâmbesc ștrengar și mă desprind din brațele lui.
- Dar unde crezi că fugi așa repede? Te alerg până te prind și atunci chiar nu mai ai scăpare. Ai tu mai puțini ani ca mine, dar eu am pasul mai vioi. Vino aici!
Camera se umple de râsetele noastre și suntem din nou tinerii îndrăgostiți ca doi nebuni. Ne sărutăm, ne atingem, ne privim și ne bucurăm de moment.
- Ce te-ai gândit să facem azi, îl întreb.
- Melina, nu îți ajunge să petreci timpul doar cu mine, mai vrei și aventuri?
- Bineînțeles! Vreau să escaladez munți, să înot oceane, să zbor pe un dragon, spun amuzată. Trebuie să ieșim din camera asta, e deprimant. Nu tu ești de vină, adaug grăbită când îi văd expresia surprinsă. Știi ce vreau să spun.
- În regulă. Cred că am putea să găsim un loc de colindat. Gândește-te unde ai vrea să mergi și închide ochii. Eu sunt aici.
Marcus mă prinde de mână și stăm împreună în mijlocul camerei. Îmi este dor de el chiar și când îl am în față și simt cum ochii mi se umplu de lacrimi de bucurie și de tristețe deopotrivă. Îl sărut din nou și îi zâmbesc, după care închid ochii și visez la văi cu iarbă înaltă ce se mișcă în adierea vântului, soare cald și miros de flori. Îmi imaginez un picnic la umbra unui copac singuratic și când simt pământ sub tălpi, părul ce îmi gâdilă fața și Marcus șoptindu-mi numele, deschid ochii.
- Frumos peisaj... și atmosferă romantică. Mai ai și alte surprize?
- Poate..., îi răspund misterios.
Ne așezăm pe pătură și savurăm meniul format numai din dulciuri. Marcus ridică amuzat dintr-o sprânceană, iar eu din umeri. Zăbovim câteva ore rezemați de trunchiul copacului, după care îi propun să facem o plimbare.
Cât cuprind cu ochii numai văi și dealuri, noi singuri în vastitatea acestei lumi. Dintre smocurile de iarbă înaltă se aude brusc un zgomot. Mă întorc speriată către Marcus.
- Ce-a fost asta? Nu mi-am imaginat nimic altceva în locul acesta în afară de noi.
- Cât timp crezi că mai avem?
- Nu sunt sigură, îi răspund. Cred că efectul Obscur e pe sfârșite. 
- Fugi, Melina! Trebuie să plecăm!
- Dar unde? Nu e nimic în jur! Marcus, ce se petrece?
O luăm la goană, evitând zonele de iarbă unde s-ar putea ascunde ceva. Inima îmi bate cu putere, Marcus îmi strânge mâna într-a lui și privește încruntat peste umăr. Zgomotul se intensifică și ne urmărește. Îmi fac curaj și surprind cu coada ochiului patru animale fioroase și ciudate pe urmele noastre. Îmi înăbuș cu greu un țipăt de frică și continui să alerg.
- Melina, trebuie să ne scoți de aici. Dacă te vor prinde... 
Marcus îmi aruncă o privire plină de groază. Încerc să mă concentrez, dar tot ce fac este să transform creaturile în niște câini turbați, care nu își potolesc fuga.
- Melina! țipă cu exasperare Marcus. 
- Încerc, dar nu pot... Lacrimile mi se preling pe obraji și dacă nu ar fi Marcus să mă susțină aș fi căzut la pământ de mult.
În fața noastră se vede ca prin ceață o ușă. De unde a mai apărut și asta, mă întreb în gând. 
- Acolo! Repede, fugi, Melina!
Ne năpustim asupra intrării și Marcus mă împinge înăuntru. În ultima clipă el se întoarce și privește intens spre animale. Nu îmi dau seama ce face sau ce are de gând să facă atunci când stă în pragul ușii parcă așteptând creaturile să îl înhațe. Mă pregătesc să urlu de disperare către el, când, printr-un gest rapid, întinde mâna, rupe ceva de la gâtul unui câine turbat și apoi îi închide ușa în bot.
- Ce naiba e în capul tău?! Puteai să fii mușcat sau mai rău.
- Sunt în regulă, scumpo. Suntem în siguranță.
Îi sar în brațe doar ca să mă asigur că e întreg. Nu știu ce aș face dacă el nu ar mai fi.
- Melina... 
Umerii îmi zvâcnesc și din senin sunt cuprinsă de o criză de râs. Situația nu cere în niciun caz veselie, dar nu mă pot abține. Marcus mă privește îngrijorat și nu durează mult până începe și el să râdă. Suntem o imagine ciudată și abia când ne auzim ecoul ne uităm în jur. O cameră goală, întunecată, fără ieșire, cu un hidrant în mijlocul ei ne întâmpină. Nu mai avem mult timp la dispoziție, orele s-au scurs mai repede decât aș fi vrut.
- Cine spunea că vrea aventuri? Sper că ești mulțumită acum. Dar Melina... te rog să ai grijă. Asemenea evenimente nu se mai pot întâmpla. Trebuie să rămâi în viață, nu te juca.
- Îmi pare rău, chiar nu știu de unde au apărut acele... acei... nici nu știu ce erau. Te iubesc, Marcus! Mereu a ta...
- Și eu mereu al tău. Cred că e timpul să ne despărțim. 
- Cum ies de aici? De obicei tranziția e mai simplă, adorm și mă trezesc... ca o buclă.
- Hidrantul! E singurul obiect străin. 
Printr-un gest pur masculin și chiar fermecător, Marcus lovește cu piciorul capacul de fier și apa tâșnește cu putere. Hainele ude i se mulează pe corpul bine definit și cu greu îmi desprind privirea de la musculatura lui. Zâmbetul din colțul gurii îmi transmite că Marcus mi-a citit gândurile. Păcat că spectacolul nu poate continua.
- Pe mâine, draga mea! 
Împărțim încă un sărut și de sub ploaia de apă o punguță aurie lucește în mâna lui Marcus. Nu am timp însă să îl întreb ce este, corpul meu de șaizeci de ani începe să se trezească în camera albă. 

Ida

vineri, 17 iulie 2020

Recenzie ”Vanessa mea cea întunecată” - Kate Elizabeth Russell

iulie 17, 2020 0 Comments

Uneori nu sunt sigură dacă sparg tiparul sau eu am tiparul spart. Încă de când a apărut pe piață, am auzit numai lucruri de bine despre cartea lui Kate Elizabeth Russell, și mi-am dorit să îmi placă și mie la fel de mult, de aceea am deviat de la planul de lectură și am citit „Vanessa mea cea întunecată”.
Contrar așteptărilor, cartea, oricât ar fi de întunecată, tulburătoare, cu o poveste tranșantă, nu mi-a secerat într-atât simțurile și nu a reușit să îmi absoarbă întru totul atenția. Subiectul este unul brutal, traumatic, depresiv, dar acțiunea este repetitivă și se lungește pe unele aspecte fără a livra o intrigă convingătoare. Autoarea scrie bine și construiește o atmosferă presantă, în care personajele trădează emoții ce te bulversează și captivează în aceeași măsură. Amintindu-mi de povestea lui Maggie din „Trei femei” (Lisa Taddeo) , „Vanessa mea cea întunecată” speram să aducă un factor de ficțiune care să șocheze, însă s-a oprit asupra impactului unui abuz, urmările și decepțiile victimei.
Trăirile unei femei, ce a trecut pragul adolescenței marcată de o relație nepotrivită, compun cadrul principal al cărții. Mizând pe planul dual de povestire, prezent-trecut, autoarea redă experiențele tinerei Vanessa într-un mod care te răscolește, dar evidențiază totodată și inocența, dorința de a fi remarcată, maturitatea iluzorie pe care o simți din interacțiunea cu un bărbat mai în vârstă, influența pe care o pot avea câteva cuvinte frumoase asupra unei minți fragede - „roluri” prin care trecem în adolescență. Fără un îndrumător real, repercursiunile modelează caracterul, gândirea, iar Vanessa ca adult stă exemplu pentru naivitatea primei iubiri, sentimentului de a te simți specială, totul din mâna unui manipulator și abuzator. Parcursul ei în viață este scenariul cel mai trist, căci inteligența, ambiția și viitorul îi sunt umbrite de blamări, neputință, deșertăciuni și ea este în final doar o victimă care nu poate înfrânge mirajul.
Cartea impresionează în principal prin unghiul drept care i se deschide cititorului spre mintea personajului principal, lăsând la vedere modul cum Vanessa ajunge să se îndrăgostească de profesorul ei, Jacob Strane. Puterea de manipulare a bărbatului răzbate dincolo de paginile cărții și te frapează. Vanessa nu e străină de cazurile de abuz în rândul tinerelor și violuri, însă singurătatea o face să cadă în plasa vorbelor dulci pe care i le vinde profesorul ei. La doar cincisprezece ani se lasă ușor vrăjită, iar că lui Jacob Strane îi reușește acest joc de convingere arată întocmai cum mulți scapă nevăzuți - transmit victimei sentimentul de a fi deosebită de restul.
Când se trezește conflictul în care profesorul, ani mai târziu, este acuzat de hărțuire sexuală, Vanessa își poartă o luptă interioară care frustrează și irită, dar cititorul trebuie să accepte, la fel ca și personajul, că relația s-a bătut la limita consimțământului și trecutul este adânc îngropat în conștient. Cu toate acestea, deznodământul este abrupt, ducând lipsă de detalii. 
„Vanessa mea cea întunecată” nu este nicidecum o carte de ocolit, scriitura este de un impact tulburător, povestea curge cu un realism sfâșietor. Ce nu a reușit Kate Elizabeth Russell să combine la toate acestea a fost elementul de suspans, lăsând în urmă scene inutile, ce au tăiat din elanul acțiunii. Ca și recomandare, cartea se află pe listă, transmițând multe, emoții și învățăminte deopotrivă, spunând pe nume unui fenomen din ce în ce mai întâlnit, din păcate.

O lectură de ⭐⭐⭐☆(3,5/5)

joi, 9 iulie 2020

Recenzie ”A fost odată un râu” - Diane Setterfield

iulie 09, 2020 0 Comments
Editura Humanitas

Mă simt atrasă de necunoscut, acela care se arată în numele unui autor. Diane Setterfield trebuia să își facă loc printre scriitorii care să îmi înfrângă din curiozitate, și asta pentru că nu pot sta departe nici de cărțile de top, nici de imaginea răpitoare a coperții. Romanul „A fost odată un râu” mi s-a deschis cu o stare de nerăbdare și intrigare de a descoperi stilul autoarei și povestea, demontând cu fiecare pagină orice așteptări inițiale aș fi avut, creând în jurul meu un peisaj misterios și presant, dar cu un aer fascinant și amețitor.

„Dincolo de marginile acestei lumi se întind alte lumi.
Sunt locuri pe unde poți să trei dintr-o parte într-alta.
Un astfel de loc se află aici.”

Diane Setterfield scrie cu o măiestrie răpitoare, oferind pe o bază de ficțiune istorică, o poveste incredibilă, trasată cu mult suspans, emoție și o atmosferă de stil gotic. Ritmul povestirii este unul lent, dar impactul acțiunii este accentuat de plasarea în timp, în anul 1887, de magia, superstiția, legendele conturate și de prezența unor personaje cu un spirit și o prezență aparte și încărcate de realism. Granița dintre fantastic și veridic se întrepătrunde, obișnuitul devenind neobișnuit, naturalul devenind miracol. „A fost odată un râu” nu este o carte care să te alerge printre evenimentele ce se succed, ci una care se afundă în colțurile sufletului și care prin poveștile de viață ale personajelor ce se leagă într-un punct zero, devine simțire.

„Ce este Tamisa? Obstacol, sau cale? Binecuvântare, sau blestem? Apele sale sapă maluri și modelează vieți, devenind plămada istoriei și a poveștilor locului. Tamisa poartă bărcile la destinație și duce departe spre mare dovada faptelor neștiute și trupurile celor dispăruți. Însă în Radcot râul va lăsa la mal o fetiță. Un copil al nimănui, pe care trei familii îl doresc cu ardoare.”

Malurile râului Tamisa sunt loc pentru povești uluitoare, iar mintea omului se poate lăsa ușor păcălită într-o vreme în care se încredeau în superstiții. Autoarea lasă frâu liber imaginației și dă cuvintelor un rost nemuritor, construind pas cu pas un roman captivant, de a cărui călătorie în timp și lume m-am bucurat. Diane Setterfield este o povestitoare excepțională, și de la titlu, până la acțiunea cărții care se țese în jurul poveștilor spuse de personaje la hanul Lebăda, cititorul este chemat să parcurgă cu atenție un drum presărat cu suferință, pierdere, dragoste, miracol și împlinire.
Intriga implică multe personaje, însă chiar și cu schimbarea de perspectivă și introducerea poveștii fiecăruia, „A fost odată un râu” curge fără cusur și se remarcă punctul central din oricare plan cu ușurință și plin de interes. Într-o noapte, în ușa hanului Lebăda, apare un bărbat rănit, împiedicându-se înăuntru, ținând în brațe o fetiță moartă. La sosirea infirmierei, după un consult, aceasta descoperă că fetița respiră, reîntoarsă la viață într-un mod miraculos și misterios. Nimeni nu știe cine este micuța, cui îi aparține - nici bărbatul care a sosit cu ea nu știe de unde a apărut când a salvat-o din apele râului. Aparent mută, fetița îi vrăjește însă pe toți, iar curând încep să apară povești despre ea. Vestea se răspândește și soții Vaughan cred că este copilul lor răpit cu ani în urmă; Robert și Bess Armstrong privesc cu emoție apariția nepoatei lor, după o serie de întâmplări stranii; Lily White ar face orice să își aibă sora mai mică din nou aproape. Dar adevărul și trecutul trebuie înfruntate, iar fetița nu poate fi a tuturor.
Secrete, sentimente de vinovăție, amintiri reprimate, toți cei implicați ascund ceva, dar dincolo de toate, sunt protectivi față de copilă și poartă speranța că ea îi va salva. În timp ce prezența fetiței este punctul central al acțiunii, în paralel se conturează și alte conflicte, povestea complicându-se, dar în niciun caz într-un mod pe care nu îl poți urmări, ba din contră, pe mine m-a energizat. 
Vizuală, cu descrieri ce redau o atmosferă impregnată cu mister, lugubru, o carte cu un lirism special, „A fost odată un râu” este perfecțiune narativă. Diane Setterfield jonglează cu viața și moartea, știința și superstiția, familia și înstrăinarea, aducându-le pe toate într-un punct final al unei povești ce își merită laurii.

O lectură de ⭐⭐⭐⭐⭐(5/5)

vineri, 26 iunie 2020

Recenzie ”Cartea de vrăji” - Costin Neață

iunie 26, 2020 0 Comments
Editura UP

Cititul este o pasiune care se deprinde, însă scrisul este un talent înnăscut, care în timp doar se cizelează. Când întâlnesc cărți de debut ale unor autori tineri, bucuria mea de cititor se înmulțește cu admirația pentru calea pe care tot mai mulți o aleg și tot atât de mulți o parcurg cu pricepere. Poate că teoretic am depășit etapa în care să adaug în lista de lecturi volume destinate în special adolescenților, dar practic este o plăcere și o evadare mai interesantă.
Costin Neață se poate declara un scriitor împlinit, cartea sa publicată la Editura Up - „Cartea de vrăji” - mulându-se perfect pe preferințele fantasy ale adolescenților, dar și a celor mai mari. Am făcut o alegere inspirată să îl citesc, căci povestea lui aduce acel iz de aventură pe care ți-l dorești indiferent de vârstă. Scriitura sa este accesibilă, un suflu bun de imaginație, dar combinând și o viziune matură, antrenantă, care te captivează și inspiră.
„Cartea de vrăji” poate părea un fantasy obișnuit, cu acțiunea rulând în jurul unor personaje vrăjitori, dragoni și lupta dintre bine și rău - nimic greșit în asta -, dar ce face să fie interesant sunt interacțiunea energică dintre protagoniști, intriga ce își păstrează bine secretele, trăirile insuflate cu devotament și curaj. 196 de pagini n-ai spune că sunt îndeajuns, dar povestea curge în tandem și umple orice gol, lectura rapidă fiind aventura spectaculoasă pentru orișicine.
Personajul principal, Mihai, la șaisprezece ani se vede erou într-o poveste cu peripeții, vânătoare de vrăjitoare și menținerea ordinii în lume. Dar până să se descopere cu adevărat pe sine, trebuie să se acomodeze cu schimbarea de peisaj, părinții alegând să se mute de la București la Brașov. Și dacă nimic nu e ceea ce pare a fi și motivul de plecare a fost altul? Mihai, un cititor avid și fan al cărților fantasy, își găsește, din întâmplare, în prima zi de școală drumul în bibliotecă și, cu o singură carte misterioasă, viața lui normală se va schimba. 
Prieteni vechi - Andrei și Clara -, prieteni noi - Vlad și anturajul neașteptat în care își va găsi loc și Mihai, toți sunt implicați, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, într-o misiune periculoasă. Fața nevăzută a lumii ascunde vrăjitoare care impersonează bibliotecare, altele care au un interes devastator pentru omenire sau un spirit răzbunător, dar există și cei care își păstrează încă bunătatea și urmăresc ordinea, iar Ordinul Venari Pythonissam se ocupă de asta. Odată ce Mihai se obișnuiește cu gândul că el face parte din categoria vrăjitorilor buni și își poate folosi puterile să facă bine, planurile vrăjitoarei Cassandra nu pot fi lăsate la îndeplinire. Astfel, începe vânătoarea.
„Cartea de vrăji” este catalizatorul și îndrumătorul lui Mihai, dar nimic nu ar fi fost posibil dacă trăirile lui ar fi fost pătate de întuneric. Acțiunea cărții se răsfrânge în multe momente palpitante, sensibile sau îngrijorătoare, și toate sunt conturate cu atenție și trezesc curiozitate. Un prim pas spre fantastic a fost făcut, urmează să aflăm ce ne rezervă continuarea seriei „Despre magie și alte secrete”, fiindcă doar ce ne-am stârnit.
Costin Neață a creat atmosferă, fascinație, eroi și antieroi interesanți, intrigi, neprevăzut, un tot așezat bine în pagini și care te încântă. O lectură care se pretează tuturor cititorilor, un scriitor care la 17 ani dăruiește o carte fără reproș.

miercuri, 24 iunie 2020

Recenzie ”Cerberus” - Marius Albert Neguț

iunie 24, 2020 2 Comments

Ce înseamnă o carte bună? O idee capabilă să te schimbe, o poveste care să te inspire, o scriere vizuală, veridică și cursivă, o serie de personaje realiste și puternice? Dacă adăugăm pe lângă toate acestea și emoție, trepidare și o urmă rece de realitate, „Cerberus”, cartea semnată de Marius Albert Neguț se încadrează în cerințe și ridică ștacheta chiar mai sus.
Nu pot vorbi despre celelalte romane ale autorului, cel de față fiind primul prin care i-am întâlnit stilul. Însă despre ce pot vorbi este că scriitura sa mi s-a părut printre cele mai curate, mai de impact și structurată într-o manieră impecabilă, cu o alură scenografică impresionantă. Subiectul cărții nu te poate lăsa indiferent, nu poate să nu trezească fiori și revoltă, drumul pe care merge Marius Albert Neguț fiind unul întunecat, întortocheat, periculos, dar realul lucrurilor este cel care te marchează. Acțiunea este construită pe planuri menite să atragă și să susțină atenția, planuri în care personajele și scenele sunt descrise atent cât să arate viața cu tenebrele ei dure. 
Ce mi-a fost clar de la prima pagină a romanului a fost că autorul știe să mânuiască imprevizibilul și pericolul, să construiască și să susțină tipologii de personaje, să antreneze trăirile astfel încât, indiferent de vârstă, să găsești momente care rezonează și care te supun unor gânduri ce te macină. Marius Albert Neguț insuflă cuvântului puterea de a-ți deschide ochii într-o lume care te înspăimântă, dar îi dă valoare cu iubirea unui părinte care înfruntă și Iadul pentru a-și salva copilul, iar dintre cele două extreme se ridică o poveste ce prinde viață în mod tulburător.
Nu sunt și nu mă pot pune în postura de părinte, și totuși, descoperindu-l pe Albert, personajul principal, nu mi-a fost greu să simt panica și imboldul de a-i pedepsi pe toți cei ce se arată vinovați de suferința lui. M-am putut vedea însă în personajul Marei, fiica bărbatului, la vârsta adolescenței și cu acea dorință de răzvrătire și iluzii și impresii de cunoaștere a adevărului. Am simțit emoțiile fetei date de prima iubire, de viitorul pe care îl vedea în ochii lui Milano, tânărul care îi vinde speranțe și îi va ruina viața. 
Deși îl iubea, câteodată nu-l putea suporta. Modul în care îi îngrădea libertatea o făcea să-l compare șarpele Kaa, cel care-i promite lui Mowgli câte în lună și-n stele, în timp ce-l imobilizează. Nu înțelegea, de ce nu are încredere în ea?! Cum de părintele iubitor, care o crescuse cu atâta dragoste, se transformase în ultimii ani într-un cerber care-i controla orice mișcare?! Când va înțelege și el că nu mai e copil, ba din contră?! Împlinea 18 ani!... Alte fete se măritau la vârsta asta!
„Cerberus” este hăul în care cad pradă inocența și naivitatea, este produsul temerilor și grijilor. Când Mara dispare de acasă, unica misiune a lui Albert este să o găsească, să o salveze din mâinile celor cărora le-a fost vândută pentru prostituție, indiferent care ar fi prețul. Privind chiar moartea în față, tatăl străbate distanța dintre București și teritoriul Turciei, în timp ce fiica ține aprinsă speranța, cu regrete, că își va revedea tatăl. Situații limită, violență, o lume crudă și murdară, ce îndură cei doi lasă urme adânci. Cum se va sfârși totul? ...dureros.
Marius Albert Neguț te smulge din confortul tău și te aruncă într-o poveste ce poartă umbra posibilului. Personajele sale sunt oamenii de lângă noi, cei pe care greșit îi catalogăm periculoși și cei pe care aparențele îi fac convingători. Dincolo de tragicul și brutalitatea scenelor, contrastul este dat de iubire - nu doar cea părintească, ci și una care se înfiripă neașteptat, dar care în marea schemă a planurilor este sortită. 
Viața e doar un șir de consecințe.
Cine îl cunoaște pe scriitorul Marius Albert Neguț știe că romanul său nu este simplu și că sunt multe de luat aminte din cuvintele sale. Cine nu l-a descoperit încă, ar fi bine să o facă, pentru că „Cerberus”, cel puțin, este o carte pe care nu o poți lăsa din mână. Nu este o lectură fericită, este una reală, una care te zdruncină.

O lectură de ⭐⭐⭐⭐⭐ (5/5)

Bookshelf

Alina's bookshelf: read

Brave
Block Party
Seduction
All the Crooked Saints
American King
Lovers Like Us
Mischief
Michael's Wings
The Lightkeeper's Daughters
The Eternal Kingdom
Leviathan's Blood


Alina Dinu's favorite books »

Etichete

carti (139) decoratiuni (5) dulce (13) English (31) film (15) fotografie (9) hand-made (7) jucarii (3) primavara (5) toamnă (7) vara (4)