vineri, 24 mai 2019

Review ”Lumina lui Trodheim” - Laura Știrbu (seria Vicontele Verenței Pierdute)

mai 24, 2019 0 Comments
Alina Dinu
Editura Quantum Publishers

Am călătorit de-a lungul vremii prin ținuri fantastice zeci și mii, bucăți pline de farmec rupte din imaginația incredibilă a unor scriitori care reușesc să intre în suflet și în minte, fie ei străini sau autohtoni. Nu se mai ține seamă că uneori ai vagul sentiment că ai mai pășit și cu altă ocazie într-un peisaj asemănător, curând te găsești răpit de aventură și în aceeași clipită constați că altele sunt culorile, altul este sentimentul pe care ți-l lasă în urmă povestea spusă de o serie de personaje captivante, altul este universul în care poposești.
Nu obișnuiesc să fac comparații între poveștile ce ar putea urma aceleași fir al acțiunii, pentru că este inutil. Da, poate am mai citit cărți pe aceeași temă, da, poate te păcălesc cu izul asemănător celor foarte populare, dar în cele din urmă, nu, nu toate au fost scrise în limba română, și nu, nu au impresionat în atâtea rânduri încât să te lase rece, și nu, nu toate au ca inspirație legende și frânturi din istoria autohtonă. Deci dacă îmi permit o comparație, aceasta se creionează la capitolul naționalitate, pentru că în acest moment, pentru mine, o carte scrisă de un autor român pe un subiect care a încins imaginația atâtor cititori, va fi mereu cu un pas mai sus de un autor străin. Să am parte de o experiență pusă la cale de un compatriot, mă face să mă simt mândră că piața de carte românească se întrece cu cele internaționale. 
Genul fantasy va fi probabil mereu în preferințe și aduce cu fiecare an tot mai multe personaje care se desprind din paginile cărților și rămân dragi, încât sigur nu ai timp să te plictisești sau să te simți singur. Laura Știrbu este autoarea pe care am descoperit-o curând (și totuși târziu) și care a reușit printr-un prim volum să pună punctul pe i într-un segment de ficțiune pentru copii/adolescenți care este destul de gălăgios de pe urma unor personaje precum Harry Potter. Comparația cu celebra serie nu îmi aparține, iar pentru că nici nu sunt o cititoare a acesteia, impresiile mele nu sunt influențate în vreun fel. Cu alte cuvinte, Laura Știrbu a creat un fenomen, pentru că simțurile îmi dictează că ceea ce se anunță a fi seria Vicontele Verenței Pierdute îi va lovi pe unii cititori cu o nouă obsesie. Autoarea scrie curat și vizual, antrenant și incitant, păstrându-se foarte misterioasă chiar dacă risipește indicii. Poate unul dintre lucrurile care intrigă dar și supără în același timp este acest fapt: că avem parte încă de la început de detalii ce picură pe deznodământul poveștii, însă ești prins ca într-o cușcă pe tot parcursul lecturii așteptând să ți se adeverească bănuielile și autoarea te păcălește accentuând misterul și suspansul. La urma urmei nu e o strategie deloc rea, pentru că după ce ai cunoscut tărâmul viu colorat al autoarei, nu te poți abține să nu vrei mai mult. 
Lumina lui Trodheim” este cartea de introducere în serie și se desfășoară ca atare. Ne poartă pașii pe pământul Valahiei Unite, pe holurile academiei SanteVel, spre întâlniri cu dragoni și spre cursuri de alchimie, tehnici-de-luptă, alături de profesori, elevii Magi și Zburători ai școlii, în frunte cu Iustinian și gașca de elevi mai mari condusă de Liliana Venin. Intriga poartă amprenta mai multor puncte de interes, chiar dacă povestea îl are în prim plan pe tânărul - de doar 10 ani - Iustinian Mojic, soarta poveștii începe cu scene care sunt jucate și de alte personaje, cu trimitere în esență spre centrul acțiunii în care stă Iustinian. Ce înțelegem este că Liliana Venin nu e doar cea mai bună Zburătoare de la SanteVel, invidiată pentru calitățile și măiestria ei în zborul cu dragonul de către ceilalți studenți, viitoare absolventă de top, ci și o mică răzvrătită, fiica unui om periculos și parte a unei profeții. Împreună cu trupa ei de șoc - Boris, Mario, Albert și Alfred - pune ceva la cale. 
Iustinian era ținut departe de SanteVel, nici că și-ar fi imaginat că va ajunge acolo, ci mai degrabă la academia AluvioVel de la malul mării unde locuia cu unchiul său Boromir. Valurile mării îl aduseseră pe băiatul orfan la ușa bătrânului, sau așa știa el, însă destinul lui Iustinian e altul și acesta începe să prindă contur abia când Boromir se vede nevoit să îl trimită la SanteVel, pentru siguranța băiatului, întrucât se anunță vremuri grele, iar pacea Valahiei Unite va fi zdruncinată.
Laura Știrbu ne îndeamnă să fim și noi studenți conștiincioși și să facem parte din colectivul academiei, să ne împrietenim cu fete și băieți și să ne dorim mai mult de la poveste. Pentru că odată ce Iustinian prinde gustul experiențelor, la fel facem și noi. Și de îndată ce descoperă lucruri ce îi pot schimba viața, vrem să privim și noi în lacrimile de dragon - în Lumina lui Trodheim - și să aflăm adevărul. Iustinian o fi el un băiat tânăr, dar este luptător și isteț și îți dorești să îl vezi crescând. 
Seria Vicontele Verenței Pierdute ne spune încă din denumirea ei că unui personaj îi este rezervat un rol cel puțin măreț, însă până ca autoarea să ne împărtășească toate secretele, primul volum din serie ne pune sângele în mișcare prin punctele clare date de acțiunile Lilianei - eliberarea tatălui ei din închisoare și punerea în mișcare a unei noi revoluții și o profeție ce pare să o implice -, de trecutul lui Boromir - rolul în planurile tatălui Lilianei -, de secretele din viața lui Iustinian - cine este el de fapt și care este locul lui la SanteVel -, părți dintr-o imagine blurată mult mai mare. Magia ce are loc în poveste te captivează, numele personajelor te amuză, dialogul dintre ele este natural, cadrul acțiunii este bine inspirat, iar lectura are continuitate, elementele se leagă frumos încât parcurgi aventura repede, satisfăcut și tot mai curios.
„Lumina lui Trodheim” împletește multe aspecte care vorbesc și pentru cei mai mici și pentru cei mai mari, punând frumos în peisaj un Regat ce adună aspecte ale vieții rurale de altă dată sau izul unei cetăți medievale, însă puse în valoare de un strop magic de imaginație; iar harta după care te ghidezi în acest Regat este unică și fascinantă, oamenii puși din loc în loc stârnesc zâmbete și menirea lor de a fi Magi sau Zburători, de a conviețui cu dragoni și alte obiceiuri stranii, sunt elemente care bucură un iubitor de fantasy.

O lectură de ⭐⭐⭐⭐☆(4,5/5)

Mulțumiri Laura Știrbu pentru cartea și dstracția într-adevăr plăcută. Puteți comanda cartea de pe site-ul Editurii Quantum Publishers

miercuri, 22 mai 2019

Block 46 - Johana Gustawsson *Book Cover Reveal*

mai 22, 2019 0 Comments
Editura Tritonic
În curând, la Editura Tritonic, romanul Block 46 de Johana Gustawsson!

Descriere
 
Falkenberg, Suedia. Comisarul Bergström descoperă cadavrul unei femei mutilat oribil.
Londra. Profilerul Emily Roy investighează o serie de crime ale unor copii, care prezintă aceleași leziuni ca victima suedeză: traheea secționată, ochii enucleați și un misterios Y gravat pe braț.
În Suedia, Emily se întâlnește cu o veche cunoștință: Alexis Castells, un scriitor fermecător, specializat în criminali în serie. Împreună, aceste două personalități discordante, se îmbarcă într-o vânătoare care îi va conduce spre atrocitățile lagărului Buchenwald din 1944.

„Excelentă. O carte cu psihopați/criminali în serie ceva mai atipică, deoarece rădăcinile acestora pornesc hăt-departe, tocmai în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în lagărul de concentrare de la Buchenwald. Teribile vremuri, care ar explica, parțial, comportamentul deviant al criminalului și violența deosebită a acestuia. Până la un anumit punct.” – Liviu Szoke

Text preluat - Blog Tritonic

luni, 20 mai 2019

Johana Gustawsson - ”Block 46” în curând la Editura Tritonic - Fragment în avanpremieră

mai 20, 2019 0 Comments

Născută în Marsilia, Franța, Johana Gustawsson este licențiată în Științe Politice și a profesat ca jurnalist pentru presa și televiziunea franceză și spaniolă. Block 46, primul roman din seria Emily Roy & Alexis Castells, a fost primit foarte bine de către critici și public, fiind premiat cu Plume d’Argent, Balai de la découverte, Balai d’Or și Prix Marseillais du Polar. Cartea reînvie memoria crimelor naziste, este publicată în 19 țări și urmează a fi ecranizată.
Johana Gustawsson locuiește la Londra împreună cu soțul și cei trei fii.

Editura Tritonic

Joi 7 noiembrie 2013.
            
            Trei lanterne brăzdau groapa.
            Un dreptunghi perfect. Un metru treizeci lungime, cincizeci centimetri lățime. Pe măsură.
            Ridică lopata, o încarcă cu pământ și presară peste groapă. O singură lopată și picioarele sunt deja acoperite; nu se mai văd decât degetele de la picioare. Degete fine ca pietricelele, reci ca gheața, pe care și-ar dori să le atingă cu vârful degetelor sale.
            Fine și reci.
Aruncă încă o lopată de pământ umed pe burtă, care se depune la marginea cutiei toracice, în buric; surplusul cade pe alături. Încă niște lopeți și va fi terminat.
            Repede, spune odată, povestea.
            Brusc, aruncă lopata și își acoperă urechile cu mâinile înmănușate pline de noroi.
– O s-o închizi, da?
            A aruncat cuvintele printre fălcile încleștate de furie.
– Nu, nu, nu, nu! Încetează să mai urli! Încetează!
            Îngenunchează lângă groapă și își lipește mâna de buzele palide.
– Sst. Sssssst, am spus…
            Mângâie cu nasul micuțul obraz înghețat.
– Da… da… de acord… îți cânt, cântecelul tău. Vreau să-ți cânt Imse Vimse[1], dar tu să taci. Ai înțeles?
            Se ridică și își scutură pantalonii.
– Un micuț păianjen, pe burlan urca…
            Apucă lopata și toarnă o grămadă de pământ peste piept. Acesta pătrunde în crestătura deschisă care continuă de la bărbie până la stern.
– Însă ploaia rece, îl împiedica…
            O lopată de pământ peste chip. Se răspândește pe frunte, acoperă părul și alunecă în cavitățile oculare.
– Dar drăguțul soare, norii i-a gonit.
            Pământul se împrăștie peste corpul ca de marmură în ritmul cântecelului.
            Tasează și nivelează ultimul strat, apoi tapetează mormântul cu frunze ruginii de iarnă cu un gest plin de aroganță artistică. Se retrage fără să-și ia ochii de la mormânt, revine pe poziție și rearanjează câteva frunze cu vârful piciorului.
            Își șterge lopata de mâna înmănușată, pune lanternele în husă, își scoate mănușile, le scutură, apoi aranjează instrumentele unul câte unul în geantă.
            Când își aruncă geanta pe umăr, aude trăncănitul tipic al papagalilor cu guler trandafiriu. Se povestește că aceste păsări exotice au scăpat de la studiourile cinematografice Shepperton, din Surrey, în timpul filmării Reginei africane cu Bogart, laureatul premiului Oscar, în 1951. Dar, niciun papagal nu a fost adus, de fapt, pentru filmările realizate la studiourile din Isleworth. Așadar, de unde vin acești papagali?
            Se oprește o secundă și caută penajul verde-măr în noaptea întunecată. Nu aude decât freamătul aripilor.
            Are nevoie, într-adevăr, de un al doilea binoclu cu vedere nocturnă. Nu mai poate lucra cu lanterne, e mult prea periculos; va plăti scump pentru imprudențele astea dacă nu se organizează mai bine.
            Scoate felinarul din hanorac și o ia la drum.

Fragment preluat de pe Blog Tritonic.ro



marți, 14 mai 2019

Review ”Până la sfârșitul timpului” - Raluca Alina Iorga

mai 14, 2019 0 Comments
Editura Smart Publishing

„A fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată... o dragoste de-a pururi vie, o dragoste adevărată”

Camera nu mai miroase a ceară și lumina nu mai pâlpâie din lumânări, lemnul nu mai trosnește în focul din șemineul de piatră, pe ferestre nu se mai văd dealuri și văi infinite. Distanțele sunt mai scurte și calul nu mai obosește pe drumurile bătătorite de pașii dușmanilor, acasă este unde îți simți inima bătând și tot acasă este unde sădești iubire, doar că din pereții care vorbeau despre viață a rămas acum doar o ruină și ecoul lor nu răzbate în sufletul tuturor. Cum ar fi să putem să înghețăm prezentul pentru câteva ore și să ne întoarcem în timp câteva veacuri, la Curtea Domnească, să fim martorii unei istorii, a clădirii unei țări, să readucem la gloria lor monumente ce încă dau fiori, să ne arătăm devotamentul pentru un om care a trudit pentru cinstea casei lui și al cărui spirit este nemuritor. Pentru mulți s-ar desprinde din peisaj nume marcante diferite, însă destinul a ales ca un personaj cu o mare influență și trecut atât copleșitor cât și legendar, să fie îmbrățișat în valoarea sa de o singură persoană, un scrib a cărui menire s-a metamorfozat în spiritul unui scriitor care are puterea de a purta sarcina grea care i-a fost dictată.
Raluca Alina Iorga a reușit să depășească barierele imposibilului și nu doar că a permis printr-o carte să ne facă părtași unor taine într-o manieră foarte vizuală, ci a și impresionat prin implicarea emoțională, care vorbește despre mai mult decât rolul său de simplu vizionar. Romanul „Până la sfârșitul timpului” îi asigură cu ușurință un loc fruntaș în categoria cărților de ficțiune istorică, abordarea genului legându-se de o pasiune vie pentru personajul istoric ales, iar perioada secolului al XV-lea plasând acțiunea într-un cadru căruia doar cu foarte multă documentare îi poți scoate la iveală farmecul și suspinele. Pentru cine cunoaște mai pe îndelete faptele, domnia lui Vlad al III-lea Basarab „Drăculea” - Țepeș - este o veritabilă lecție de istorie dar și subiect de mituri și legende. Fiecare este liber să aleagă ce versiune a evenimentelor sau a personalității lui Vlad simte că este mai credibilă, însă împletirea cu ficțiunea lasă loc unei interpretări care unge sufletul celor emotivi, romantici, iar viziunea Ralucăi Alina Iorga stârnește un val de trăiri care dezvăluie latura umană a personajului și sub umbra scenelor atestate istoric se relevă o poveste care îți vorbește dincolo de timp.
Târgoviște, Poenari, Sighișoara, București, locuri care poartă amprenta lui Vlad și care mai respiră prin bucăți de piatră, sunt puternic readuse la viață în scrierea Ralucăi Iorga. Locațiilor le este insuflat aerul din vremurile de demult în așa fel încât ruinele pe care le știi se reconstruiesc și ești purtat printre ziduri de un spirit hotărât să îți arate adevărul și să mistuie prejudecățile. În povestea ce prinde viață în carte te poți avânta și fără a-l cunoaște pe domnitorul Vlad, căci autoarea are grijă să consemneze anii și evenimentele importante, însă trebuie ținut seamă că Dracula nu te va seca de sânge ci de lacrimi, Țepeș îți va lua în țeapă gândurile, iar omul care poartă măștile te va hipnotiza cu trăirile lui. Ca personaj ficțional construit prin ochii autoarei, Vlad stârnește empatie, simpatie, mândrie, respect, sentimente în contrast cu cele pe care le dezvăluie cronicile. Astfel imaginea unui drac, om nemilos și crud, sau a unui vampir, este demolată de umanitatea unui tânăr bărbat care deși a fost supus unor chinuri și a îndurat ani grei, este străpuns de dragoste - pentru țară, dreptate, dar și pentru o femeie care îi alină zbuciumul.
„Pănă la sfârșitul timpului” este întrepătrunderea a două realități - una trecută și una în derulare. Pasiunea cu care se dedică autoarea pentru a convinge cititorul este copleșitoare și reiese din fiecare scenă pe care a compus-o. Introducerea în acțiune alături de un personaj feminin, pe străzile Sighișoarei actuale, capătă un aer misterios dar deosebit de fantastic odată cu materializarea neașteptată a lui Vlad. Chemările tinerei capătă un răspuns, fascinația ei pentru domnitorul Țării Românești ținând de o forță nevăzută dar puternică și sufletul și-l simte legat de al nălucii lui Vlad astfel că e dispusă să și-l sacrifice dacă acest lucru îi aduce pacea care i-a fost negată atâta amar de vreme. Soarta a fost cea crudă cu Vlad și i-a răpit lumina ce trebuia să îl călăuzească.
Minciuni, trădări, comploturi, răzbunări, invidii, contra patriotism, împliniri, victorii, speranțe, iubire - viața lui Vlad este prea tulburată și prea scurtă. Din 1447 până în 1476 vâltoarea de scene invocată de magia unei dorințe, a unui suflet rătăcitor, surprinde nu atât luptele cu turcii, ungurii sau boierii, cât luptele lui Vlad cu demonii, coșmarurile care îi macină existența. Întâlnind-o pe Ana, fata boierului Dobrița, zilele i se înseninează dar iubirea dintre ei, cât și căsătoria lor, este împărtășită doar celor apropiați și în fața lui Dumnezeu. Relația dintre Vlad și Ana este, simplu spus, ruptă din Rai și destinată să înlăture orice urmă a întunericului, este transcendentală și adevărată. Domnia lui Vlad a fost brăzdată de blesteme și nenorociri, reușite și dezamăgiri, dar mai multe a îndurat bărbatul din spatele celui care pedepsea prin trasul în țeapă, suferințe care transmise prin vocea lui, te macină.
Prin folosirea dialogurilor dinamice, acțiunea cărții nu se axează spre a forma o lecție de istorie propriu-zisă, dar predă asupra unor fapte care rămân mai bine întipărite decât o fac cărțile de non-ficțiune. Ceea ce se detașează sunt emoțiile și ca un simplu spectator ești doborât de puterea lor. Ideea implicării unui personaj feminin anonim, care să fie martor adevărului din viața lui Vlad și care să îi elibereze sufletul din ghearele minciunilor răspândite de regii timpului și apoi de legendele oamenilor prin a-i purta rămășițele la Cetatea Poenari, îl face pe cititor unul avid și parte din scenariu. Autoarea redă cu o notă personală trăirile fetei și e imposibil să nu îi îndrăgești vocea, prezența, spiritul, caracteristici care o leagă perfect de personajul lui Vlad și din care se deschide drumul spre iubire eternă.
„Până la sfârșitul timpului” construiește un Univers de care te desparți înlăcrimat dar și împăcat. Nu am putut privi romanul ca pe o bucată de istorie, nu discreditez însă nici valoarea pe care o are ca un altfel de documentar istoric, însă pasiunea pusă pe latura de ficțiune m-a făcut să mă pierd în ochii verzi, pătrunzători ai lui Vlad și să mă îndrăgostesc iremediabil de personaj, implicit de talentul și măiestria autoarei de a însufleți o poveste. Raluca Alina Iorga este regina ficțiunii istorice din literatura contemporană autohtonă, cunună pe care o poartă meritat grație manierei armonioase cu care a pus în lumină elemente definitorii genului și care au reușit să transpună un colț de realitate în imaginii vii, grăitoare, pe care nu ai să le poți privi altfel decât prin ochii autoarei.

O lectură de ⭐⭐⭐⭐⭐(5/5)

Mulțumiri autoarei pentru un roman excepțional! 

Fragment
Spre deosebire de rugăciunile din seara aceea, a ei era pentru Vlad. Pentru sufletul chinuit al prințului, pentru durerea din inima lui. Toți vedeau domnitorul crud și neînduplecat, dar ea știa adevărul. Ea știa că durerea lui era atât de mare că niciun suflet de om nu ar fi putut îndura ceea ce îndura el. Dragostea ei, prințul ei iubit, stătea în mijlocul tuturor, cu bărbia ridicată, cu părul negru fluturându-i în vânt, cu ochii arzând, cu pumnii strânși și cu corpul încordat. Ea plângea pentru el, pentru anii furați, pentru familia ucisă, pentru deciziile pe care a trebuit să le ia forțat de împrejurări. Plângea pentru nopțile în care Vlad se trezea speriat de coșmaruri cumplite și se lipea de ea cu aceeași dorință cu care un copil își caută alinarea în îmbrățișarea mamei. Iar ea îl strângea cât de tare putea și îl mângâia ușor pe păr, pe piele, îi săruta cu blândețe fruntea transpirată, ochii închiși. Îi șoptea de fiecare dată că au trecut toate și că e în siguranță, iar el se lipea și mai tare de ea și îi spunea cât de frică îi este să nu o piardă. Ea continua să îl mângâie și îi promitea de fiecare dată că vor fi împreună până la sfârșitul timpului.

miercuri, 8 mai 2019

Review ”Identități secrete” - Monica Ramirez (vol. II - seria Alina Marinescu)

mai 08, 2019 0 Comments
Alina Dinu
Editura UP

M-am foit zile la rând în încercarea de a găsi formulările coerente, potrivite pentru a-mi exprima gândurile și stările care s-au ridicat din volumul doi din seria Alina Marinescu. Încă mă confrunt cu un blocaj și amânarea impresiilor nu ajută nicicum. Monica Ramirez este „asasinul la feminin” al calmului emoțiilor, al relaxării nervilor. Și deși am ținut seamă de avertismente, și am luat în calcul orice rută pavată cu neprevăzut, autoarea a reușit să provoace un adevărat război în trăiri și să îmi săgeteze privirea cu lacrimi grele. Îmi doream să am parte de craterele emoționale? Da și nu - nu, pentru că evident ceva extrem se va întâmpla și sufletul meu firav nu poate îndura, da, pentru că acest lucru face dintr-o carte una excepțională, care îți vorbește timp îndelungat. Cea mai grea povară care cade pe umerii mei este ca în continuare să mai pot inventa pentru Monica Ramirez cuvinte care nu au fost spuse deja. Nu este niciun secret că este o scriitoare desăvârșită și cărțile ei au puterea de a fascina, iar seria Alina Marinescu te doboară. Și este doar începutul...
Identități secrete” m-a închis într-o cameră plină de iluzii, s-a jucat în mintea mea pe aferentul teren minat dar a călcat apăsat în locuri care desenau curajul să speri la schimbări doar ca să fie o capcană ce își începuse numărătoarea inversă. Alina Marinescu și Alex Therein nu mai sunt simple personaje, sunt parte dintr-un univers în care te pierzi voluntar, realismul și ficțiunea făcând casă comună și filmul acțiunii chemând la o implicare brutală. Introducerea în artele spionajului făcută în volumul „Asasin la feminin” este doar indicația spre o ușă zăbrelită cu suspans dureros, iubire sângerândă, viață jefuită, obstacol măcinat încet de o rugină provocată de sacrificiu, speranță, fugă, care lovește puternic cu fiecare capitol din zbuciumarea personajelor. 
Din ciclul *ce au mai făcut „soții” Alina și Alex*, povestea lor se complică din ce în ce mai mult cu fiecare misiune la care iau parte, împreună sau separat. Oricât și-ar dori măcar o fărâmă de normalitate pentru ca relația lor să fie una firească, soarta nu le zâmbește prea larg. Alina se impune și își caută puțină liniște cerând să fie repartizată de agenție la sediul din Franța, schimbând echipa și peisajul, asta după o serie de misiuni pe muchie de cuțit și tensiuni între ea și Alex. Viața la Paris dă semne că îi priește Alinei, întâlnește oameni noi, leagă prietenii și se avântă într-o relație lipsită de întuneric dar nu și de secrete și durere. Însă dacă distanța o ajută pe ea, pe Alex îl macină și nu îi poate sta departe prea mult. Revederea ar trebui să fie mereu dulce, dar când sunt nevoiți să colaboreze din nou, ea devine amară și apoi totul se năruie. Care este sacrificiul suprem făcut pentru persoana iubită?
Alina și Alex sunt încojurați în această parte a seriei lor de aventuri de personaje care stârnesc zâmbete, simpatii și cărora li se conturează un rol plăcut de urmărit. Acțiunea îi supune la scene înflăcărate, periculoase, dar și pasionale și triste, sfâșietoare. Accentul cade mai mult pe sentiment de data aceasta și descoperim laturi ale personajelor care sensibilizează. Este clar că modul în care evoluează povestea e menit să depășească orice așteptări, să spulbere orice plan pe care l-ai putea face ca un simplu cititor, toate punctele de interes fiind într-o continuă ascensiune și uimind cu turnura pe care o iau evenimentele. 
„Identități secrete” ar vrea să ascundă o altă realitate decât cea cu care sunt obișnuite personajele, dar: „Când te afunzi în întuneric, nu mai există cale de întoarcere”. Monica Ramirez ascunde și ea unele secrete care cu siguranță mă vor zdrobi în următoarele volume, dar mă mulțumesc cu faptul că m-a lăsat încă vie (*ahîm*) și capabilă să mă aventurez din nou cu Alina Marinescu. După emoții, plăceri, nebunie, dorințe, adrenalină, tragedii, suspine...de ce anume mai ai nevoie?

O lectură de ⭐⭐⭐⭐⭐(5/5)

Mulțumiri autoarei pentru exemplar. Seria în ediție nouă se poate comanda pe site-ul Editurii UP 

Bookshelf

Alina's bookshelf: read

Brave
Block Party
Seduction
All the Crooked Saints
American King
Lovers Like Us
Mischief
Michael's Wings
The Lightkeeper's Daughters
The Eternal Kingdom
Leviathan's Blood


Alina Dinu's favorite books »

Etichete

carti (89) decoratiuni (5) dulce (12) English (30) film (14) fotografie (9) hand-made (7) jucarii (3) primavara (5) toamnă (7) vara (4)