Impulsul de a citi o carte în jurul căreia se ridică laude, controverse, dar și reversul, este de cele mai multe ori de nestăpânit. Este adevărat că agitația este și justificată, însă ajung în momentul când nu găsesc să exprim cum se cuvine starea pe care mi-a lăsat-o o poveste, pentru că sunt indecisă între surprindere și pasivitate.
„Pământ american” de Jeanine Cummins este acea carte de ficțiune pe care am dorit cu ardoare să o citesc. După cum mă cunosc, nu știu să numesc motivul, știu doar că se impunea ca o lectură ce implora atenție și care mă va zdruncina. Totul s-a adeverit, nu contest faptul că autoarea s-a folosit de un subiect care nu te poate lăsa indiferent. Chiar dacă suntem cu mult departe de Mexic și SUA, locurile din care și spre care fug personajele cărții, acțiunea are acel ac care împunge în simțurile oricăruia dintre noi. Contrar așteptărilor, însă, „Pământ american” a fost un șir de imagini - tulburătoare - care nu s-au pretat pe stilul de scriere și nu au construit o intrigă foarte convingătoare.
„[...]M-am temut că, nefiind imigrantă și nici de origine mexicană, n-aveam de ce să scriu tocmai eu o carte a cărei acțiune se desfășoară aproape în întregime în Mexic, având migranți ca protagoniști. Aș fi vrut s-o scrie cineva cu pielea un pic mai brună ca a mea. Însă apoi mi-am spus: „Dacă ești cineva cu capacitatea de a deveni o punte, de ce să nu fii o punte?” ” (din Nota Autoarei)
Pentru mine controversa, disputele etnice nu au umbrit ceea ce este o scriere de un realism crud. Am parcurs paginile cu interes, luând parte la un scenariu pe care doar din filme ți-l poți imagina. Comparații se pot face pe baza subiectului cu multe evenimente din trecut, migrația trezind amintiri dintre cele mai dureroase indiferent de țară, dar prezentul are o notă mai pregnantă de dramatism.
Jeanine Cummins și-a făcut documentarea, iar pentru mine cadrul creat a fost, cât sunt în măsură să numesc, veridic, terifiant. Din acest punct de vedere și a trăirilor personajelor care reflectă putere și omenie, cartea este captivantă. Ce mi-a indus o stare de nerăbdare au fost pasajele de descrieri, momentele de aparentă calmitate care rupeau din elan și lunga călătorie brăzdată spasmodic cu clipe de încordare, pericol și clișee.
Povestea are un punct de pornire puternic, care prin tragicul lui te face să îți ții respirația și să te gândești cu groază la ce poate urma. Din păcate, nu a livrat mai mult de atât, pentru că acțiunea este centrată pe personaje și capacitatea lor de a îndura, de a supraviețui unui drum ce le poate aduce o viață mai liniștită. Frământările, durerea, jalea sunt emoții marcante, însă nu m-au ajutat să mă atașez de personaje. Riscurile la care se supun Lydia și fiul ei, Luca sunt halucinante, evadarea lor din Acapulco, din calea cartelului și liderului care i-au ucis familia fiind urmată de un traseu pândit de violență.
Miile de kilometri traversând Mexicul până în SUA adună speranță pentru grupul de migranți care se formează pas cu pas. Totuși, tipologiile de personaje de care se folosește autoarea dau o predictabilitate situațiilor, iar dacă acest lucru a și vrut să scoată în evidență - comportament, principii, reziliență -, povestea își are validare. Dincolo de acestea, Lydia și Luca nu sunt foarte credibili ca protagoniști, punctele de suspans iau un aer de melodramă, iar finalul nu pretinde satisfacție.
Aș fi vrut să fie o carte extraordinară, și probabil din anumite puncte de vedere este, dar nu e una memorabilă pentru mine. Poate stilul autoarei, de a lungi povestea atât de mult, fără să plaseze momente de cotitură și surprindere mai pregnante m-a făcut să fiu oarecum indecisă în privința ei. Am fost captivată de peisajul alarmant și plin de pericole pe care l-a redat Jeanine Cummins, dar am picat și în extrema cealaltă, a pasivității.
O lectură de ⭐⭐⭐(3/5)
0 Comentarii