Recenzie ”Sălbaticele” - Rory Power

 

Editura Trei

„Așa suntem toate aici. Bolnave, ciudate, fără să știm de ce. Din noi cresc chestii, unele bucăți dispar, altele se desprind și apoi ne întărim sau ne înmuiem.”

„Sălbaticele” este acea carte care se bucură de o imagine și prezentare excelente, însoțită de entuziasmul cititorilor care nu evită să facă din aceste lucruri un avantaj. Bineînțeles, dincolo de coperta frumoasă, cartea lui Rory Power are motive să își merite toată agitația stârnită în jurul ei. Păcălită și eu de reacții și nu numai, am adăugat cartea pe lista de viitoare lecturi și, când a venit vremea, am citit-o în ritm alert, pentru că acțiunea nu e făcută să stea pe loc.

Dar precum cele două fețe ale aceleiași monede, povestea din „Sălbaticele” are părți bune și părți care nu s-au remarcat. Stilul de scriere nu prezintă urmă de reproș, cel puțin din partea mea, reușind să captiveze prin schimbările de stare - de la curiozitate la trepidare, de la nesiguranță la groază. Rory Power a creat un cadru distopic, cu o influență feministă, cu elemente horror care susțin o atmosferă presantă. Subiectul unei epidemii, cu efecte dramatice, malformații și ciudățenii, care transformă rezidenții unei școli de fete în „sălbatici”, este interesant, deși nu singular, iar compunerea lui generală iese din tipar printr-o undă foarte vizuală și aparte. Conceptul de supraviețuire și izolare lasă loc de scene sumbre, însă, în timp ce intriga pornește cu un contur angoasant și teribil, construcția, pe parcurs, capătă unele goluri și așteptările inițiale sunt ușor neîmplinite.

Departe de mine de a spune că „Sălbaticele” nu își merită lectură. Autoarea a dozat elementele cheie, descrierile și momentele revelatoare cu alt ritm decât cel cu care eram probabil obișnuită, făcându-mă astfel să mă pripesc în concluzii. Ce-i drept, povestea te așază direct în salva puștii, prezentând oarecum liniar apariția „virusului” numit Tox și cum se manifestă și decimează fetele de pe insula Raxter. Dacă la început dezvăluirile par să nu mai lase nimic ascuns, detalii esențiale se împrăștie pe parcursul poveștii, dar mult prea subtil decât am simțit nevoia. Împărțită pe capitole ce schimbă perspectivele între două personaje, acțiunea cărții trece punctele de focus printr-un test al predicției pentru cititor, acțiune care se lasă cu un deznodământ nu tocmai satisfăcător. 

„Nu de contaminare ne temem - am avut-o deja toate boala, oricare ar fi ea. Ci e vorba despre a vedea din nou descompunerea pe care o aduce. Despre a ști că într-o zi, curând, ni se va întâmpla și nouă. Despre a ști că tot ceea ce putem face este să sperăm că vom trece peste asta.”

Intriga este relativ simplă. O școală, pe o insulă izolată, pusă sub carantină ca urmare a răspândirii unei epidemii cu cauze încă necunoscute. Mutațiile sunt dintre cele mai îngrozitoare, ucigând fete și profesoare, lăsându-le pe restul să spere la salvare. Nu le este permis să părăsească insula și trebuie să țină piept animalelor care au devenit monștri din pricina Toxului. Marina SUA le asigură mâncare și cele necesare până la stabilirea unui diagnostic și tratament, iar orice alt mod de interacțiune cu lumea le este interzis. Hetty, Byatt și Reese sunt trio-ul care mișcă povestea, fiecare afectată de Tox în mod diferit - un ochi lipsă, o a doua coloană, o mână argintie cu solzi. Timp de un an și jumătate au supraviețuit, dar acum lucrurile stau să se schimbe. O conversație auzită pe ascuns, dispariții neelucidate și transporturi misterioase, apariții cutremurătoare și pedepse cuvenite sparg „sălbăticia”. Hetty și Reese trebuie să o găsească pe Byatt, dar care sunt riscurile?

Teroarea prin care trec personajele este intensă, iar vizual cartea este răscolitoare, dar în final asta s-a dorit. Mi-a plăcut acest aspect horror, creat atât de fantastic, cum schimbările din trupul ființelor vii dau naștere unei nebunii. Am simțit lipsa unui accent pus pe elementul de supraviețuire și procesul de descoperire și analiză a Toxului, dar, în ansamblu, înțelesul stă în detalii.

„În pădure, Toxul este încă sălbatic. Nu sunt fete pe care să pună stăpânire, așa că a pus ghearele pe orice altceva. Acolo, afară, înflorește și se răspândește cu un soi de bucurie. Nestăpânit, rău și liber.”

Dacă personajele au o bază fascinant de înfiorătoare, acțiunile și interacțiunile lor pică mult în spate. Între Hetty și Reese se aprinde o relație, și dacă lesbianismul nu mă miră deloc, în poveste a apărut ca din senin. Este totuși o școală de fete, dar la cât de repede s-a înfiripat relația lor, la fel de repede s-a și rupt, lăsând un semn de întrebare legat de implicarea acestor scene. Introspecțiile și autodefinirile nu deranjează în construcția personajelor, însă protagonistele nu mi-au stârnit nici simpatii, nici antipatii, personalitățile lor fiind șterse.

„Sălbaticele” are cel mai neașteptat final din câte îmi amintesc să fi citit în ultima vreme. Nu sunt sigură dacă să fiu dezamăgită sau să îmi încarc imaginația cu variante posibile sau să mă gândesc la o continuare a poveștii. Rory Power m-a mulțumit cu un cadru al poveștii excepțional și bine stilizat, cu emoții și încordare, dar nu s-a impus cu o carte care să șocheze. Va rămâne totuși o carte care îmi trezește imagini teribile și nu voi refuza și alte volume semnate de autoare.

O lectură de ⭐⭐⭐☆ (3,5/5)