Ferestrele camerei ar putea fi la fel de bine inexistente. Lumina naturală se combină inutil cu cea artificială care inundă totul în jur mai bine de douăzeci de ore în fiecare zi. Consiliul a fost nevoit să respecte cerințele oamenilor de a reduce orele de repaos la doar zece din normalul de cinsprezece. Obscur a devenit un fenomen greu de controlat și dependența este ireversibilă. Pentru cei ce se trezesc înainte de terminus, peisajul din jurul clădirilor este dezolant, cel puțin pentru aceia dintre noi care mai purtăm amintirea unei alte vieți.
De la etajul douăzeci și unu al blocului în care locuiesc am o imagine de ansamblu a întregii Linii 5, o serie de treisprezece blocuri turn, monocromatice și minimaliste, care ascund în spatele ferestrelor mari, porți spre alte universuri. Aleile sunt pustii, ca de obicei, vegetația a fost înlocuită treptat cu cea artificială, pentru că nimănui nu îi mai pasă să se ocupe de ceea ce e real. Cerul nu își schimbă prea mult culoarea plumburie, doar când astrele sunt în tranziție se zăresc raze aurii.
M-am desprins din Obscur exact pentru acest fenomen, pentru că altul asemănător celor de demult nu mai există. Privesc timp de câteva minute jocul de lumini. Sunt singură în bucuria spectacolului, ceilalți rezidenți sunt prea absorbiți de propriile fantezii. O undă de tristețe mă încearcă la gândul că el nu îmi este alături. Au trecut mai bine de patruzeci de ani de când stăteam îmbrățișați în fața ferestrei și reflexia ne arăta doi oameni fericiți și îndrăgostiți.
- Melina, îmi șoptea, să nu uiți niciodată, ești a mea! Dincolo de lumea asta, de prezent și viitor, vei fi mereu a mea, și eu al tău. Mă vei găsi în orice univers m-ai căuta, nimic nu ne va despărți.
Aș fi vrut să fie adevărat, să nu mă părăsești. Te găsesc, dragul meu, în fiecare oră din zi, dar atingerile tale le-aș fi vrut să îmi ardă pielea ca odinioară, prezența ta să fie reală, nu întreruptă de repaos.
Renunț a mai privi cerul și mă întorc spre spațiul în care mișună fantomele trecutului. Apartamentul este o mare cameră albă și deschisă, fără pereți despărțitori. În locul de luat masa, ușile ce ascund liftul pentru alimente se luminează în colțul superior din dreapta în culoarea verde, semn că mă așteaptă cina. Traversez camera de zi, ocupată de două fotolii pătrățoase, de dimensiuni mari, o măsuță joasă împodobită cu un buchet de bujori artificiali, un lampadar nefolosit, totul, bineînțeles, alb imaculat, și îmi număr în gând pașii. Le știu numărul foarte bine, fac acest lucru de ani - șaizeci de pași de la fereastră până la masă. Tălpile goale mi se lipsesc de pardoseala rece și zgomotul îmi aduce aminte de lipăitul unei rațe. Retrag tava cu mâncare din fanta 143 destinată zilei. Meniul nu diferă de cel obișnuit format din legume, carne și fructe la desert, totul cultivat și crescut în fermele subterane.
Mai sunt cinci minute până când se anunță orele de repaos și programul trebuie respectat. Îmi schimb hainele de zi, pantalonii și bluza de bumbac, cu cele de seară, îmi perii dinții și îmi pieptăn părul lung și alb. E o temă bizară cu atât alb în jur, dar se potrivește atmosferei. Din oglindă mă salută chipul ridat și ochii negri, abia dacă regăsesc ceva din tânăra iubită de Marcus. Îi formez pe buze numele, sărut vocala și zâmbesc amar la final.
În patul mult prea spațios pentru o singură persoană, flancat de niște noptiere goale, respir adânc și aștept somnul. Sunt singurele momente pe care nu le trăiesc alături de el, și totuși îi simt prezența. În apartamentul auster nu răzbate niciun sunet și după o clipă se instalează întunericul. Închid ochii. Urmează zece ore pustii.
*
Cele douăzeci de Linii ale orașului sunt trezite de lumină. O nouă zi, aceeași rutină. Cobor din pat, îmi fac un duș, hainele de zi le găsesc proaspăt spălate și așezate în dulapul din perete, tava cu micul-dejun o scot din fantă și o așez pe masă, iar cât timp mănânc, în cameră se deschid aerisirile și absorb praful. Se instalează nerăbdarea pentru o nouă întâlnire, o nouă aventură.
Deși viața a căpătat un aspect de trai la închisoare, în care interacțiunea reală cu oamenii este nulă, am creat-o cu mâna noastră și am îmbrățișat-o fără tăgadă. Populația începe ușor, ușor să scadă, alte generații nu se mai nasc. Odată ce și-au pierdut partenerii, oamenii se refugiază în amintiri și vise, totul pus la dispoziție prin pastila Obscur.
Grupul de savanți în chimie și medicină care a produs medicamentul, l-a dorit inițial un tratament pentru recuperarea memoriei, dar curând s-a descoperit că prin starea dată de pastilă nu doar retrăiai amintirile, ci îți puteai crea o lume nouă alături de cei dragi. Așa s-a ajuns ca formula să fie furată, produsă în masă și lansată pe piață.
Ceea ce era un oraș plin de viață, a devenit unul izolat, computerizat, robotizat în întregime, și trist. Nimeni nu a putut refuza șansa de a mai petrece câteva ore cu persoanele care nu mai sunt lângă ei sau să își creeze o lume feerică doar a lor, dar nu au aflat de efectele adverse decât prea târziu. Dacă riscai să mori în Obscur, mureai și în realitate. Marcus a riscat prea mult pentru o întâlnire cu mama lui și l-am pierdut prea devreme.
Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să mă supun și eu pastilei, ca toți ceilalți. E un drog de sub influența căruia nu scapi nevătămat, dar atât ne-a mai rămas. Suntem dependenți și uitați.
Flaconul cu pastile este așezat automat pe noptieră, alături de o sticlă cu apă. Senzația de somnolență se instalează rapid și cad în pat cu un zâmbet pe buze.
- Bună, draga mea! Ești frumoasă ca întotdeauna.
Marcus se desprinde din întunericul camerei și mă strânge la pieptul lui. Mă relaxez în sfârșit și inspir adânc parfumul lui unic cu note de lemn. Ridic capul și îi mângâi chipul cu privirea. Părul îi cade peste ochii verzi și buzele mă invită să le sărut. Barba puțin crescută lasă impresia că are mai mult decât cei douăzeci și cinci de ani, și e atât de chipeș. Nu mai pot răbda dulceața sărutului lui și mă ridic pe vârfuri și îi fur unul.
- Unul mic, ca de salut. Îi zâmbesc ștrengar și mă desprind din brațele lui.
- Dar unde crezi că fugi așa repede? Te alerg până te prind și atunci chiar nu mai ai scăpare. Ai tu mai puțini ani ca mine, dar eu am pasul mai vioi. Vino aici!
Camera se umple de râsetele noastre și suntem din nou tinerii îndrăgostiți ca doi nebuni. Ne sărutăm, ne atingem, ne privim și ne bucurăm de moment.
- Ce te-ai gândit să facem azi, îl întreb.
- Melina, nu îți ajunge să petreci timpul doar cu mine, mai vrei și aventuri?
- Bineînțeles! Vreau să escaladez munți, să înot oceane, să zbor pe un dragon, spun amuzată. Trebuie să ieșim din camera asta, e deprimant. Nu tu ești de vină, adaug grăbită când îi văd expresia surprinsă. Știi ce vreau să spun.
- În regulă. Cred că am putea să găsim un loc de colindat. Gândește-te unde ai vrea să mergi și închide ochii. Eu sunt aici.
Marcus mă prinde de mână și stăm împreună în mijlocul camerei. Îmi este dor de el chiar și când îl am în față și simt cum ochii mi se umplu de lacrimi de bucurie și de tristețe deopotrivă. Îl sărut din nou și îi zâmbesc, după care închid ochii și visez la văi cu iarbă înaltă ce se mișcă în adierea vântului, soare cald și miros de flori. Îmi imaginez un picnic la umbra unui copac singuratic și când simt pământ sub tălpi, părul ce îmi gâdilă fața și Marcus șoptindu-mi numele, deschid ochii.
- Frumos peisaj... și atmosferă romantică. Mai ai și alte surprize?
- Poate..., îi răspund misterios.
Ne așezăm pe pătură și savurăm meniul format numai din dulciuri. Marcus ridică amuzat dintr-o sprânceană, iar eu din umeri. Zăbovim câteva ore rezemați de trunchiul copacului, după care îi propun să facem o plimbare.
Cât cuprind cu ochii numai văi și dealuri, noi singuri în vastitatea acestei lumi. Dintre smocurile de iarbă înaltă se aude brusc un zgomot. Mă întorc speriată către Marcus.
- Ce-a fost asta? Nu mi-am imaginat nimic altceva în locul acesta în afară de noi.
- Cât timp crezi că mai avem?
- Nu sunt sigură, îi răspund. Cred că efectul Obscur e pe sfârșite.
- Fugi, Melina! Trebuie să plecăm!
- Dar unde? Nu e nimic în jur! Marcus, ce se petrece?
O luăm la goană, evitând zonele de iarbă unde s-ar putea ascunde ceva. Inima îmi bate cu putere, Marcus îmi strânge mâna într-a lui și privește încruntat peste umăr. Zgomotul se intensifică și ne urmărește. Îmi fac curaj și surprind cu coada ochiului patru animale fioroase și ciudate pe urmele noastre. Îmi înăbuș cu greu un țipăt de frică și continui să alerg.
- Melina, trebuie să ne scoți de aici. Dacă te vor prinde...
Marcus îmi aruncă o privire plină de groază. Încerc să mă concentrez, dar tot ce fac este să transform creaturile în niște câini turbați, care nu își potolesc fuga.
- Melina! țipă cu exasperare Marcus.
- Încerc, dar nu pot... Lacrimile mi se preling pe obraji și dacă nu ar fi Marcus să mă susțină aș fi căzut la pământ de mult.
În fața noastră se vede ca prin ceață o ușă. De unde a mai apărut și asta, mă întreb în gând.
- Acolo! Repede, fugi, Melina!
Ne năpustim asupra intrării și Marcus mă împinge înăuntru. În ultima clipă el se întoarce și privește intens spre animale. Nu îmi dau seama ce face sau ce are de gând să facă atunci când stă în pragul ușii parcă așteptând creaturile să îl înhațe. Mă pregătesc să urlu de disperare către el, când, printr-un gest rapid, întinde mâna, rupe ceva de la gâtul unui câine turbat și apoi îi închide ușa în bot.
- Ce naiba e în capul tău?! Puteai să fii mușcat sau mai rău.
- Sunt în regulă, scumpo. Suntem în siguranță.
Îi sar în brațe doar ca să mă asigur că e întreg. Nu știu ce aș face dacă el nu ar mai fi.
- Melina...
Umerii îmi zvâcnesc și din senin sunt cuprinsă de o criză de râs. Situația nu cere în niciun caz veselie, dar nu mă pot abține. Marcus mă privește îngrijorat și nu durează mult până începe și el să râdă. Suntem o imagine ciudată și abia când ne auzim ecoul ne uităm în jur. O cameră goală, întunecată, fără ieșire, cu un hidrant în mijlocul ei ne întâmpină. Nu mai avem mult timp la dispoziție, orele s-au scurs mai repede decât aș fi vrut.
- Cine spunea că vrea aventuri? Sper că ești mulțumită acum. Dar Melina... te rog să ai grijă. Asemenea evenimente nu se mai pot întâmpla. Trebuie să rămâi în viață, nu te juca.
- Îmi pare rău, chiar nu știu de unde au apărut acele... acei... nici nu știu ce erau. Te iubesc, Marcus! Mereu a ta...
- Și eu mereu al tău. Cred că e timpul să ne despărțim.
- Cum ies de aici? De obicei tranziția e mai simplă, adorm și mă trezesc... ca o buclă.
- Hidrantul! E singurul obiect străin.
Printr-un gest pur masculin și chiar fermecător, Marcus lovește cu piciorul capacul de fier și apa tâșnește cu putere. Hainele ude i se mulează pe corpul bine definit și cu greu îmi desprind privirea de la musculatura lui. Zâmbetul din colțul gurii îmi transmite că Marcus mi-a citit gândurile. Păcat că spectacolul nu poate continua.
- Pe mâine, draga mea!
Împărțim încă un sărut și de sub ploaia de apă o punguță aurie lucește în mâna lui Marcus. Nu am timp însă să îl întreb ce este, corpul meu de șaizeci de ani începe să se trezească în camera albă.
Ida
0 Comentarii