Roxanne Veletzos scrie o carte pe care străinii o descoperă cu multă surprindere și chiar ignoranță, însă pentru publicul român prezintă o carte plină de realism, brutală și emoționantă. Bucureștiul din anii celui de-al doilea război mondial este o imagine frapantă, cu atât mai mult când în descrieri își fac loc relatări din viața personală a unui membru de familie. Roxanne Veletzos este de origine română - o informație surprinzătoare și pentru mine -, iar „Fetița pe care au lăsat-o în urmă” - romanul de debut al autoarei - este o poveste bazată pe evenimente reale, o ficțiune istorică pe care o urmărești cu trepidare, resimți șocul și teroarea războiului și care te înduioșează cu sensibilitatea personajelor.
Descriere
Într-o noapte friguroasă din ianuarie 1941, o fetiță evreică este
găsită pe treptele unui bloc din București. De vreme ce România s-a
aliat recent cu naziștii, populația evreiască este în mare pericol,
persecuțiile fiind din ce în ce mai violente. Fetița este plasată
într-un orfelinat și adoptată în cele din urmă de un cuplu înstărit,
fără copii, care îi pune numele Natalia. Pe măsură ce se obișnuiește cu
noua ei viață, fata uită cu totul de părinții care au fost forțați să o
părăsească. Se gândește la ei chiar și mai puțin când România intră sub
ocupația sovietică.
Deși Natalia crește într-o lume sumbră și fără speranță, urme ale
identității ei străpung suprafața vieții de zi cu zi, conducând treptat
la o descoperire care îi va schimba destinul. Se îndrăgostește în secret
de Victor, un tânăr impetuos care devenise prieten de familie cu mult
timp în urmă, când era doar un student sărac. Natalia împlinește
douăzeci de ani, iar ea și Victor, acum un important funcționar în
regimul comunist, se întâlnesc din nou. De data aceasta, au o aventură
pasională, în ciuda obstacolelor care îi înconjoară și a secretelor
întunecate ale lui Victor.
Când Nataliei îi este oferită brusc o șansă unică la libertate,
Victor este hotărât să o ajute să scape, chiar dacă asta înseamnă să o
piardă. Natalia trebuie să ia o decizie dureroasă: să rămână în
București cu părinții săi adoptivi și cu bărbatul pe care a ajuns să-l
iubească sau să profite de șansa de a-și trăi în cele din urmă viața și
de a se confrunta cu enigma dureroasă a trecutului ei.
Am deschis cartea la primele pagini cu o vădită curiozitate, pregătită să simt cum se cutremură pământul; nu neg faptul că Bucureștiul sub influența naziștilor, și mai târziu a comuniștilor, în timpul măcelurilor sub umbra Pogromului de la București și a bombardamentelor nu au imortalizat scene teribile, ba chiar documentarea a fost făcută cu atenție. Însă, cu toate acestea, am simțit nevoia să pătrund mai mult pe acel teren minat, partea de ficțiune să se contureze și pe acest plan, nu doar în ce privește viața personajelor.
Cu o acțiune ce acoperă aproape 18 ani din viața Nataliei, fetița pe care părinții evrei au fost constrânși de situație să o abandoneze pe scările unui bloc, în ianuarie 1941, „Fetița pe care au lăsat-o în urmă” se construiește în trei părți. Aducând în prim plan persoanele care o salvează și o influențează - Anton și Despina Goza, soții care o adoptă din orfelinat și o cresc ca pe fiica lor și Victor, bărbatul de care ajunge să se îndrăgostească -, povestea este brăzdată de tragedie, sacrificiu, teamă, deznădejde, pasiune dar și speranță. Natalia navighează prin vremurile dure cu mult curaj; copilăria ei alături de Anton și Despina, desprinsă din traiul familiilor avute din București, cu privilegii și siguranță, nu este cruțată însă de război, și cu atât mai puțin de conducerea comunistă care îi dezarmează de orice putere, alinare.
Cartea, purtând influența trăirilor personale - Natalia întruchipând-o pe mama autoarei, iar Anton și Despina fiind bunicii săi materni -, se conturează în prima parte cu un farmec deosebit, aducând un aer boem, veridicitatea impresionează și doza de istorie captivează. Trecerea la ficțiune pare ușor abruptă, interesul care i se aprinde Nataliei pentru a afla despre părinții ei biologici făcând discordanță cu întâmplările ce au loc între timp. Iar pentru că acțiunea face salturi în timp, lasă impresia unor goluri, locuri din care poate lipsește un moment de cotitură, care să te facă să suspini. Povestea de iubire nu pare foarte credibilă, dar reușește totuși să aducă lumină într-o lume sumbră.
Scriitura lui Roxanne Veletzos este curată și intrigantă, stilul ei de povestire m-a încântat; am parcurs cu interes paginile ce trădează realitatea și am apreciat caracterul puternic al personajelor care mi-au surâs din alte timpuri. Nu am putut să nu simt lipsa unui unghi mai de impact, fictiv ce-i drept, dar care să schimbe ceva, aducând în final mai mult decât un sentiment de bine. Pentru că dedicarea autoarei este vizibilă, respectă memoria bunicilor și a mamei sale, „Fetița pe care au lăsat-o în urmă” este un roman deosebit, ce vibrează în sufletul cititorului. Criticile mele subiective nu schimbă cu nimic faptul că este o lectură fascinantă, profundă, dureroasă, care aduce în atenție o perioadă sumbră, o dovadă de reziliență și speranța unui viitor mai bun, o lecție de viață cu tot cu dragostea și sacrificiile pe care le cere.
O lectură de ⭐⭐⭐☆(3,5/5)
Carte din Colecțiile Libertatea
0 Comentarii