Review ”Până la sfârșitul timpului” - Raluca Alina Iorga

Editura Smart Publishing

„A fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată... o dragoste de-a pururi vie, o dragoste adevărată”

Camera nu mai miroase a ceară și lumina nu mai pâlpâie din lumânări, lemnul nu mai trosnește în focul din șemineul de piatră, pe ferestre nu se mai văd dealuri și văi infinite. Distanțele sunt mai scurte și calul nu mai obosește pe drumurile bătătorite de pașii dușmanilor, acasă este unde îți simți inima bătând și tot acasă este unde sădești iubire, doar că din pereții care vorbeau despre viață a rămas acum doar o ruină și ecoul lor nu răzbate în sufletul tuturor. Cum ar fi să putem să înghețăm prezentul pentru câteva ore și să ne întoarcem în timp câteva veacuri, la Curtea Domnească, să fim martorii unei istorii, a clădirii unei țări, să readucem la gloria lor monumente ce încă dau fiori, să ne arătăm devotamentul pentru un om care a trudit pentru cinstea casei lui și al cărui spirit este nemuritor. Pentru mulți s-ar desprinde din peisaj nume marcante diferite, însă destinul a ales ca un personaj cu o mare influență și trecut atât copleșitor cât și legendar, să fie îmbrățișat în valoarea sa de o singură persoană, un scrib a cărui menire s-a metamorfozat în spiritul unui scriitor care are puterea de a purta sarcina grea care i-a fost dictată.

Raluca Alina Iorga a reușit să depășească barierele imposibilului și nu doar că a permis printr-o carte să ne facă părtași unor taine într-o manieră foarte vizuală, ci a și impresionat prin implicarea emoțională, care vorbește despre mai mult decât rolul său de simplu vizionar. Romanul „Până la sfârșitul timpului” îi asigură cu ușurință un loc fruntaș în categoria cărților de ficțiune istorică, abordarea genului legându-se de o pasiune vie pentru personajul istoric ales, iar perioada secolului al XV-lea plasând acțiunea într-un cadru căruia doar cu foarte multă documentare îi poți scoate la iveală farmecul și suspinele. Pentru cine cunoaște mai pe îndelete faptele, domnia lui Vlad al III-lea Basarab „Drăculea” - Țepeș - este o veritabilă lecție de istorie dar și subiect de mituri și legende. Fiecare este liber să aleagă ce versiune a evenimentelor sau a personalității lui Vlad simte că este mai credibilă, însă împletirea cu ficțiunea lasă loc unei interpretări care unge sufletul celor emotivi, romantici, iar viziunea Ralucăi Alina Iorga stârnește un val de trăiri care dezvăluie latura umană a personajului și sub umbra scenelor atestate istoric se relevă o poveste care îți vorbește dincolo de timp.

Târgoviște, Poenari, Sighișoara, București, locuri care poartă amprenta lui Vlad și care mai respiră prin bucăți de piatră, sunt puternic readuse la viață în scrierea Ralucăi Iorga. Locațiilor le este insuflat aerul din vremurile de demult în așa fel încât ruinele pe care le știi se reconstruiesc și ești purtat printre ziduri de un spirit hotărât să îți arate adevărul și să mistuie prejudecățile. În povestea ce prinde viață în carte te poți avânta și fără a-l cunoaște pe domnitorul Vlad, căci autoarea are grijă să consemneze anii și evenimentele importante, însă trebuie ținut seamă că Dracula nu te va seca de sânge ci de lacrimi, Țepeș îți va lua în țeapă gândurile, iar omul care poartă măștile te va hipnotiza cu trăirile lui. Ca personaj ficțional construit prin ochii autoarei, Vlad stârnește empatie, simpatie, mândrie, respect, sentimente în contrast cu cele pe care le dezvăluie cronicile. Astfel imaginea unui drac, om nemilos și crud, sau a unui vampir, este demolată de umanitatea unui tânăr bărbat care deși a fost supus unor chinuri și a îndurat ani grei, este străpuns de dragoste - pentru țară, dreptate, dar și pentru o femeie care îi alină zbuciumul.

„Pănă la sfârșitul timpului” este întrepătrunderea a două realități - una trecută și una în derulare. Pasiunea cu care se dedică autoarea pentru a convinge cititorul este copleșitoare și reiese din fiecare scenă pe care a compus-o. Introducerea în acțiune alături de un personaj feminin, pe străzile Sighișoarei actuale, capătă un aer misterios dar deosebit de fantastic odată cu materializarea neașteptată a lui Vlad. Chemările tinerei capătă un răspuns, fascinația ei pentru domnitorul Țării Românești ținând de o forță nevăzută dar puternică și sufletul și-l simte legat de al nălucii lui Vlad astfel că e dispusă să și-l sacrifice dacă acest lucru îi aduce pacea care i-a fost negată atâta amar de vreme. Soarta a fost cea crudă cu Vlad și i-a răpit lumina ce trebuia să îl călăuzească.

Minciuni, trădări, comploturi, răzbunări, invidii, contra patriotism, împliniri, victorii, speranțe, iubire - viața lui Vlad este prea tulburată și prea scurtă. Din 1447 până în 1476 vâltoarea de scene invocată de magia unei dorințe, a unui suflet rătăcitor, surprinde nu atât luptele cu turcii, ungurii sau boierii, cât luptele lui Vlad cu demonii, coșmarurile care îi macină existența. Întâlnind-o pe Ana, fata boierului Dobrița, zilele i se înseninează dar iubirea dintre ei, cât și căsătoria lor, este împărtășită doar celor apropiați și în fața lui Dumnezeu. Relația dintre Vlad și Ana este, simplu spus, ruptă din Rai și destinată să înlăture orice urmă a întunericului, este transcendentală și adevărată. Domnia lui Vlad a fost brăzdată de blesteme și nenorociri, reușite și dezamăgiri, dar mai multe a îndurat bărbatul din spatele celui care pedepsea prin trasul în țeapă, suferințe care transmise prin vocea lui, te macină.

Prin folosirea dialogurilor dinamice, acțiunea cărții nu se axează spre a forma o lecție de istorie propriu-zisă, dar predă asupra unor fapte care rămân mai bine întipărite decât o fac cărțile de non-ficțiune. Ceea ce se detașează sunt emoțiile și ca un simplu spectator ești doborât de puterea lor. Ideea implicării unui personaj feminin anonim, care să fie martor adevărului din viața lui Vlad și care să îi elibereze sufletul din ghearele minciunilor răspândite de regii timpului și apoi de legendele oamenilor prin a-i purta rămășițele la Cetatea Poenari, îl face pe cititor unul avid și parte din scenariu. Autoarea redă cu o notă personală trăirile fetei și e imposibil să nu îi îndrăgești vocea, prezența, spiritul, caracteristici care o leagă perfect de personajul lui Vlad și din care se deschide drumul spre iubire eternă.

„Până la sfârșitul timpului” construiește un Univers de care te desparți înlăcrimat dar și împăcat. Nu am putut privi romanul ca pe o bucată de istorie, nu discreditez însă nici valoarea pe care o are ca un altfel de documentar istoric, însă pasiunea pusă pe latura de ficțiune m-a făcut să mă pierd în ochii verzi, pătrunzători ai lui Vlad și să mă îndrăgostesc iremediabil de personaj, implicit de talentul și măiestria autoarei de a însufleți o poveste. Raluca Alina Iorga este regina ficțiunii istorice din literatura contemporană autohtonă, cunună pe care o poartă meritat grație manierei armonioase cu care a pus în lumină elemente definitorii genului și care au reușit să transpună un colț de realitate în imaginii vii, grăitoare, pe care nu ai să le poți privi altfel decât prin ochii autoarei.

O lectură de ⭐⭐⭐⭐⭐(5/5)

Mulțumiri autoarei pentru un roman excepțional! 

Fragment

Spre deosebire de rugăciunile din seara aceea, a ei era pentru Vlad. Pentru sufletul chinuit al prințului, pentru durerea din inima lui. Toți vedeau domnitorul crud și neînduplecat, dar ea știa adevărul. Ea știa că durerea lui era atât de mare că niciun suflet de om nu ar fi putut îndura ceea ce îndura el. Dragostea ei, prințul ei iubit, stătea în mijlocul tuturor, cu bărbia ridicată, cu părul negru fluturându-i în vânt, cu ochii arzând, cu pumnii strânși și cu corpul încordat. Ea plângea pentru el, pentru anii furați, pentru familia ucisă, pentru deciziile pe care a trebuit să le ia forțat de împrejurări. Plângea pentru nopțile în care Vlad se trezea speriat de coșmaruri cumplite și se lipea de ea cu aceeași dorință cu care un copil își caută alinarea în îmbrățișarea mamei. Iar ea îl strângea cât de tare putea și îl mângâia ușor pe păr, pe piele, îi săruta cu blândețe fruntea transpirată, ochii închiși. Îi șoptea de fiecare dată că au trecut toate și că e în siguranță, iar el se lipea și mai tare de ea și îi spunea cât de frică îi este să nu o piardă. Ea continua să îl mângâie și îi promitea de fiecare dată că vor fi împreună până la sfârșitul timpului.