Review ”Ultima fotografie” - Bogdan Hrib

Nutresc bucurii, stări de visare și împlinire din poveștile pe care le întâlnesc. Dar realitatea e dură și prefer finalurile fericite și pentru asta mă agăț de cărți, de ficțiune. Pe de altă parte firul poveștii îl croim noi înșine, mai un hop, o căzătură, important este să nu ne pierdem speranța și poate în accepțiunea altcuiva este exemplul perfect pentru o viață dacă nu fericită atunci trăită. Încerc să văd partea plină a paharului, să nu mă rătăcesc în durerea provocată de oprirea bruscă a timpului pentru unele suflete și să invoc în continuare putere din vorbele „niciodată nu este prea târziu” - pentru fericire, liniște, pentru iubire.

Mă străbat mici regrete cu fiecare carte, implicit autor, pe care am întârziat să le descopăr. Nu e general valabil, însă, din cele mai recente alegeri și lecturi, am rămas cu sufletul plin. Pentru această satisfacție port o undă de tristețe pentru că nu am avut inspirația să o provoc mai cu grabă; dar nici nu mă pot învinovăți peste măsură, lumea cărților este una expansivă și cum mai repede să te decizi?

Editura Tritonic

Bogdan Hrib

Îmi continui periplul în literatura contemporană autohtonă cu un roman ce transmite mult mai mult decât o simplă ficțiune. Este un stop cadru pe o peliculă veche, luminând din amintiri copilării, tinereți, iubiri, pe fundal de peisaj comunist, dar imaginile manevrate din prezent însoțesc unele ce aduc la rândul lor o stare de zbucium. Bogdan Hrib, prin „Ultima fotografie”, surprinde momente din viață, deznădejdea indusă cu trecerea timpului, supunând o criză sufletească, o oboseală cauzată de neîmpliniri; cartea transmite cu precădere o stare de nostalgie, căreia i se supun personajele și agățându-l totodată și pe cititor. Te vezi captivat de verosimilitatea scrierii, punctând pe momentele de flashback, un soi de aducere aminte care pare desprins dintr-un jurnal personal, linii ce se intersectează cu realitatea și vorbesc de la sine despre perioada comunistă și trecerea la capitalism. Pulsul cărții îl dă iubirea, arătând că sentimentul nu ține cont de vârstă, romantismul făcând contrast între idilă și căsnicie. Personajele sunt supuse unei reflecții, stare ce trece printr-o morfoză în timp ce evenimentele se succed, trecând de la fatalitatea gândurilor la regăsire și împlinire.

Sfârșitul e un nou început. Alexandru Zaharia a atins un punct al existenței sale care pare saturat și tot ce simte este nevoia de evadare și liniște. Cu o carieră de fotoreporter/fotograf în spate, două căsnicii ratate și ajuns în pragul vârstei de 50 de ani, Alexandru speră la un refugiu benefic la bordul unui vas de croazieră. Privind lumea prin lentila unui obiectiv încă din copilărie, pasiunea pentru fotografie, moștenită de la tatăl său, este dificil de ignorat, chiar și atunci când vrea să uite de el. Aparatul de fotografiat este o parte integrată în sufletul lui, amintirile fiindu-i ori din fotografie, ori în fotografie. 

În pustietatea oceanului, pe durata călătoriei spre Capul Bunei Speranțe, înconjurat de mii de străini, inspirația pentru artă este anostă și în același timp neașteptată. Întâlnirea cu Diana Anton este o coincidență stranie; colegi în școala primară, Alexandru extrage cu greu amintiri legate de ea, dar prezența Dianei, ce face parte din echipaj, se arată ca o furtună dar și un balsam. Singurătatea e mai plăcută în doi și apropierea lor dă frâu liber aducerii aminte, împărtășind alternativ povești din viața lor, unele triste, altele marcante. 

Împărțindu-și activitățile între citit, plimbări pe punte și izolare, Alexandru este ochit de o tânără daneză, Caja, întâmplare din care se vor provoca fotografii și o idilă. Față în față, serile petrecute cu Diana dezvăluie un tumult ce face o pereche ciudată cu cel al lui Alexandru, oarecum anulându-se reciproc în final. 

Voiajul are o destinație sortită, iar prin animarea simțurilor cu speranță, personajele pozează pentru o ultimă dată în victimele trecutului. 

Compunând o listă cu 50 de cuvinte, cadre pentru amintiri, un număr de trăiri pentru anii pe care îi are, Alexandru Zaharia dă voce unor imagini și împrăștie atmosfera timpului din care se prezintă autorul. Din același număr de capitole, se descoperă un personaj complex dar și personalitatea celui care l-a creat, formându-se o legătură vivantă cu cititorul. Mi-a plăcut să iau parte la experiențele ce sunt desprinse din povestiri pe care le asemuiesc celor spuse de părinții mei și care mă captivează prin aura lor nostalgică. Am simțit de la primele rânduri că scriitura lui Bogdan Hrib mă va încânta, adăugând și subiectul fotografiei (un hobby pentru mine dar pasiunea este aceeași), un touch de erotism, unul de suspans și astfel alăturate unui stil colocvial, ușor de receptat, s-a închegat o poveste cu mult farmec și un optimism subtextual.

„Ultima fotografie” e o scriere cu impact emoțional, dar împletită cu spirit. Personajele își împart lecții, suspine cauzate de drame personale, greșeli, într-un aer deprimant și încărcat, acțiunile lor punând în perspectivă fapte necugetate dar care trezesc totodată la realitate. Printr-o ultimă fotografie se eliberează de iluzia neîmplinirii, ochiul focalizând în prezent o imagine vie și nu prin obiectiv una înșelătoare, statică. „Singurătatea ne dă nesiguranță, de acolo pleacă totul”, apogeu și declin al freamătului interior, stările sunt doar un pilon din întreaga construcție a vieții care este plină de surprize.

O lectură de ⭐⭐⭐⭐⭐(5/5)

Mulțumesc autorului pentru carte.