Review ”Omul de Cretă” - C.J. Tudor

Palpitațiile, agitația, entuziasmul, tensiunea, dramatismul (și alte adjective de gen, ați prins ideea) vin toate grămadă în cartea recent apărută în Colecția Armada a Editurii Nemira. Își merită laudele și cununa unui thriller care va marca anul? Eu spun că DA! Și pentru că recomandarea mea nu poate influența îndeajuns, de vorbele lui Stephen King sigur fanii lui și al stilulul vor ține cont. Personal, m-am temut inițial să descopăr povestea din carte, reticentă fiind genului scary/horror/bloody, dar e mult prea tentantă ideea de a întâlni, dacă nu ceva nou, ceva senzațional. Ca atare, volumul cu care a debutat C.J. Tudor, este un thriller psihologic, afundat în mister, cu scene lugubre, care are un aer asemănător romanului IT (personal note: scenariu pe care îl cunosc doar prin prisma vizionării filmului dar atestat de critici) și este pe puțin genial în construcție, înnodând gândurile și plantând ghicitori cu duiumul.

Editura Nemira

Colecția Armada

Descriere

Nu răscoli amintirile copilăriei dacă știi că ascund secrete întunecate…

În 1986, Eddie și prietenii lui își petrec zilele mergând cu bicicleta printr-un orășel englez mereu adormit, în căutare de aventuri. Omuleții de cretă pe care-i desenează peste tot sunt codul lor secret. Dar atunci când unul dintre aceste desene îi conduce la un cadavru dezmembrat povestea se schimbă definitiv.

În 2016, Eddie crede că a lăsat totul în urmă. Dar apoi el și prietenii lui primesc un mesaj misterios și trecutul se întoarce la viață mai periculos ca niciodată.

Ca să îl descoperi pe „Omul de cretă” trebuie să ai răbdare, să nu tragi concluzii pripite, să fii atent la detalii. Desigur, cartea o parcurgi repede odată ce te-a prins în plasa ei, pentru că nu îi poți scăpa farmecului prezent încă de la primele cuvinte, scenele se derulează pline de viață (a se nota și oximoronul) și suspansul te macină, nevoit fiind să afli mai mult și mai mult până ajungi la ultima pagină. Dar să nu crezi că ai scăpat de misterul ei, pentru că zăbovești câteva clipe și după finalul cărții, punându-ți în ordine gândurile și savurând drumurile întortocheate pe care au mers personajele. Ce aplaud, printre altele, la romanul lui C.J. Tudor, sunt prologul - intens și intrigant - și ceea ce poate fi privit ca epilog - elementul lipsă din „omul de cretă”, care au desenat un tablou sinistru dar, ca întreg, garantând o experiență pe cinste.

Mizând pe nararea realizată pe două planuri - trecut și prezent, autoarea ne îndrumă printre evenimentele ce au marcat copilăria a cinci prieteni - Eddie, Gav, Hoppo, Mickey și Nikki - și efectele ce le resimt cei deveniți adulți în prezent. Monotonia unui orășel englez va fi spulberată în 1986 de accidente cumplite, acuzații, suspiciuni, revolte și o crimă înfiorătoare. În 2016 adevăruri ies la iveală dar un necaz nu vine niciodată singur.

Nu știe nimeni când a început totul.

Când au primit găleata cu cretă?

Când au început să deseneze cu creta? Sau atunci când desenele au început să apară singure?

Oare a fost accidentul acela îngrozitor? Sau atunci când au găsit primul cadavru?

Privim prin ochii lui Eddie, copilul de 12 ani, cum o zi în parcul de distracții, alături de prieteni, se transformă într-un dezastru. O mașinărie scapă de sub control și lovește fără milă în mulțime, printre cei accidentați aflându-se și o fată, asupra căreia Eddie își fixase atenția și pentru care, împreună cu un bărbat cu o înfățișare nefirească, este mâna salvatoare. Cum va afla ulterior, bărbatul devenit erou se numea dl. Halloran, manifesta o formă de albinism și era profesor, iar pe fată o chema Elisa și implicându-se în viața lor îi va trezi lui Eddie, bărbatul de 42 de ani, regrete. Activitățile celor cinci prieteni la 12 ani nu erau multe: plimbările cu bicicleta, întâlnirile în parc sau în pădure, dar cu o idee venită de la un cadou primit de Gav la ziua lui de naștere și ceva inspirație de la dl. Halloran, Eddie propune un joc: diferite desene în cretă colorată, fiecare cu un mesaj codificat, cunoscut numai de ei, în forma unor omuleți. Tehnica lor de comunicare va crea probleme, va induce în eroare și îi va bântui. „Omul de cretă” nu mai este un personaj real, ci indiciu ce conduce de fiecare dată la nenorocire. Desenați pe asfaltul din fața casei, pe o piatră funerară, în interiorul bisericii sau pe copaci în pădure, omuleții de cretă prevesteau răul. Așa au descoperit băieții cadavrul dezmembrat, îngropat sub frunze. Dar cine le-a transmis mesajul? Și cine este vinovat pentru crimă?

Orice acțiune are și o reacțiune, iar copii fiind nu își imaginau că faptele lor le vor influența viața. Nici adulții nu și-au calculat pașii corect. Pentru 30 de ani fiecare a dus o povară, iar reapariția omuleților de cretă trezește vechea teamă. Deși relațiile de prietenie nu mai sunt la fel de stabile, Eddie se găsește din nou în mijlocul unui caz de moarte suspectă și misterele trecutului sunt dezgropate. Ale cui mâini sunt murdare de cretă? Tu ce secret ai?

Prezentul și trecutul fac un joc palpitant. Ce eveniment macabru ia naștere „atunci”, se dezvăluie „acum”. Autoarea a împletit timpurile într-o manieră extraordinară, așa încât la fiecare sfârșit de capitol să plaseze un detaliul cheie și să te țină în suspans până la reluarea lui. Planurile se completează fără cusur, personajele au vână, construcția lor incluzând trăsături cu impact și roluri importante în dezvoltarea acțiunii, care surprind. Nu am interpretat scenele sumbre ca ridicând părul de pe ceafă, dar nu înseamnă că nu sunt grafice. Cartea este împânzită de momente tensionate, aspecte de viață dificile și deprinderi bizare, puncte ce asigură o lectură febrilă. 

Dintre toate întorsăturile de situație cu care m-am întâlnit în timp ce citeam „Omul de cretă”, cea mai șocantă a fost aceea că nu m-am așteptat să îmi placă genul cu care se prezenta cartea și am ajuns chiar să nu îmi pot dezlipi gândurile de la subiect, să fiu treptat uimită de detaliile care au fost strecurate isteț în poveste și să îmi doresc să descopăr viitoare cărți ale autoarei.

O lectură de ⭐⭐⭐⭐☆(4,5/5)