Review ”Ultima oară când ne luăm rămas-bun” - Cynthia Hand

Nu mă pot feri de cărțile cu povești triste! Iar pentru că sunt din fire sensibilă la emoții, mă podidesc lacrimile și abia pot continua lectura. Până acum un an aceste povești le luam ca atare, însă un eveniment nefericit - pierderea unui suflet drag - mă face în prezent să simt la un alt nivel acțiunea cărților și să îmi trezească amintiri triste, să regăsesc sentimente și stări, să rezonez cu personajele în altă manieră. Subiectul romanului ”Ultima oară când ne luăm rămas-bun” atinge dur sufletele triste, ideea cernută aducând deopotrivă și un gând de Lumină.

Există moarte pretutindeni în jurul nostru.
Pur și simplu nu suntem atenți.
Până când suntem.

În tradiția romanelor Cele treisprezece motive și Toate acele locuri minunate, Ultima oară când ne luăm rămas-bun este o poveste profundă și tulburătoare, care ne va schimba felul în care privim moartea și viața.

De când fratele ei, Tyler, s-a sinucis, Lex a încercat să-și țină necazurile la distanță și să uite tot ce s-a întâmplat în acea noapte fatidică. Dar, pe măsură ce face eforturi să-și reclădească viața și să-și refacă familia și relațiile de prietenie de odinioară, Lex este bântuită de un secret pe care nu l-a spus nimănui: un mesaj trimis de Tyler, care ar fi putut schimba totul...

(Editura Corint - Leda Edge) 

Și nu este doar încă o poveste despre suicid, depresie, adolescenți. Este pe lângă toate acestea și despre iertare, putere, iubire și împăcare. Poate am fost orbită de evenimente personale și am trăit povestea cu ochii înlăcrimați, un nod în stomac și durere, dar Ultima oară când ne luăm rămas-bun este o carte ce se strecoară cu ușurință în suflet și trezește fiori.

Acțiunea nu este una memorabilă, ceea ce mi-a inspirat interes a fost însă tema, iar pe parcurs am fost cuprinsă de ideea frumoasă de liniște, pe care o găsim în amintiri și în îngerii care ne veghează. Starea pe care o transmite povestea este melancolică; brăzdate pe alocuri, scenele care trezesc zâmbete și nostalgie încadrează tristețea într-o lumină blândă. Este conturat un suspans care taie răsuflarea și sentimentele de învinovățire ale personajelor spun o poveste în sine. Planul pe care este expus subiectul duce în final la o lectură trist de plăcută, o imagine din care nu am scăpat fără lacrimi.

Durerea pierderii unei persoane dragi lasă urme adânci. Lex regretă faptul că a ales să se bucure de reacția chimică denumită iubire în loc să răspundă mesajului de la fratele ei. Depresia este o boală șireată și deși semnele erau acolo, Tyler a făcut ce Tyler a considerat că e răspunsul. Drama unei familii deja destrămată se accentuează, fiecare membru luptând cu propria durere cum crede de cuviință. Lex îndură privirile colegilor pe coridor și șoaptele cu un dezinteres de auto-apărare. S-a îndepărtat de prieteni, sentimentul de vină umbrindu-i relațiile. Năluca fratelui ei este panica și liniștea, durerea și iubirea, întunericul și lumina care o însoțește. Ultimele lor momente împreună îi sunt neclare, propunerea psihologului de a-și pune gândurile pe hârtie părându-i-se o pierdere de timp, dar tocmai acest lucru îi va deschide mintea și sufletul pentru a face pace cu ea însăși și de a ierta. 
 În final nu sunt sigură cât de bine scrisă și compusă este cartea, sentimentele lăsate în urmă de poveste m-au orbit. Mesajul transmis este unul cu impact puternic, însuși autoarea trecând printr-o tragedie asemănătoare. Mă simt împlinită la terminarea lecturii, Cynthia Hand spunând o poveste care m-a răscolit dar care mi-a adus și o liniște. 
O lectură de ⭐⭐⭐⭐ (4/5)