Pasionații de filme cu siguranță au vizionat seria Divergent, iar devoratorii de cărți au savurat lumea și povestea conturate de Veronica Roth. Pentru mine nu există comparație între carte și film, aleg de fiecare dată să mă pierd în cuvinte, însă nu pot nega că atât filmele cât și carțile au fost un succes.
Anul 2017 aduce din partea autoarei o noua serie de cărți, de data aceasta formată din două părți, cea din urmă apărută anul acesta în luna aprilie. Cunoscându-i stilul și modul excelent de a scrie, așteptările au fost pe măsură și nu pot contesta că și de data aceasta a conturat o lume interesantă. Însă speranțele pentru o poveste captivantă mi-au fost puțin doborâte.
Pecetea morții (Carve the Mark) nu și-a lăsat o amprentă puternică asupra mea, cât să rețin mai mult decât minimul din poveste. Personajele Cyra și Akos sunt complicate, nu atât cât să nu le înțelegi, dar îndeajuns cât să mă facă să îmi pierd răbdarea. Acțiunea în care sunt plasate m-a ținut în suspans, dar se transformă într-o stare de scurtă durată.
Am fost intrigată de copertă și descriere, un foc care a pornit puternic, a rezistat câteva capitole și a început să se stingă ca și momentele intime dintre Cyra și Akos când sunt brusc întrerupte. Relația dintre cei doi este strâns legată de soarta acestora, prezisă de oracol, însă evoluția lor ca și cuplu nu are o bază obișnuită. Conflictele, jocurile de putere și misterele povestirii mi s-au încurcat în minte, alături de universul și locurile în care are loc acțiunea. Oricât de bine ar spune unii că este conturată povestea, la terminarea cărții am rămas indiferentă.
Dacă în cazul altor serii de cărți așteptam cu nerăbdare continuarea, cu cea de față am ales să o citesc pentru că nu îmi place să las lucrurile neterminate. Am spus că prima carte a seriei nu m-a impresionat și recunosc că am început lectura celei de-a doua cu foarte puține amintiri despre poveste, însă poate fi și distanța dintre apariții a acestora. Am avut un gând să pun pauză și să recitesc Pecetea morții, însă după ce am parcurs deja câteva capitole, ideile importante mi-au revenit în memorie.
The Fates Divide (Cumpăna destinelor) are același ritm de derulare al acțiunii ca și prima parte, când aștepți ca ceva interesant să se întâmple și momentul e sărac. Și m-am străduit să îmi amintesc acțiunea cu gândul de a empatiza cu personajele ceva mai bine, crezând că volumul 2 al seriei mă va face să îmi schimb părerea și să simt mai mult decât pentru primul volum. Nu a venit ca o surpriză faptul că am fost la fel de indiferentă pe parcursul lecturii și mi-a luat ceva zile să termin de citit pentru că nu m-a ținut în suspans, să îmi trezească sentimentul de curiozitate, să nu o pot lăsa din mână.
Singurul moment intrigant l-am găsit în direcția în care destinul Cyrei și a lui Akos se întoarce, încotro se îndreaptă și unde se stabilește, însă drumul pe care îl parcurg și conflictele la care iau parte duc lipsă de acel element care să mă răpească și să mă țină pe jar. Dacă în Pecetea morții îi vedeam pe cei doi împreună în ciuda dificultăților, acum sunt dezbinați de sentimentul de sacrificiu și răzbunare, iar povestea se împarte cu viziunea fiecăruia de a-și înfrunta destinul și de a învinge. Finalul aduce o undă de lămuriri, descrise prin predicțiile pentru viitor ale lui Eijeh, un personaj destul de controversat în seria de cărți.
Nu îmi place să dau multe detalii despre poveste și să dezvălui linia acțiunii, îl văd ca pe un lucru pe care cititorul, dacă este atras cu ceva de carte, trebuie să le descopere singur. Cu supraviețuirea în spațiu și pe planete ciudate, cu puteri legate de un flux ce le reprezintă viața, destine zbuciumate și jocuri de putere, Pecetea morții (Carve the mark) și Cumpăna destinelor (The fates divide) aveau o premisă promițătoare, dar pe mine nu m-au câștigat.
Volumele sunt publicate în limba română de Leda Edge, cel de-al doilea urmând să apară cât de curând.
⭐⭐⭐ (3* din 5*)
Îi îndemn pe curioși și pasionații de lectură să încerce seria. Doar pentru că pe mine nu m-a cucerit, nu înseamnă că nu merită.
0 Comentarii